Lecţia 1: Viaţa,simplă, cum e ea.

Uneori, viaţa îţi lasă senzaţia că ea nu reprezintă nimic mai mult decât un lanţ de evenimente neplăcute, cu ceva urme de bucurie. Tu încerci să găseşti acolo “luminiţa de la capătul tunelului” dar viaţa zice “Ia stai tu aşa, unde crezi că te duci, ce luminiţă?”. Iar când e să se aleagă praful, se alege de tot praful.

Oamenilor le este greu să recunoască că au probleme, de obicei, ne este ruşine să recunoaştem că n-avem bani, că n-avem slujbă sau mai ştiu eu ce alte probleme. Le ascundem până în momentul în care îţi dai seama că oricum ceilalţi s-au prins de mult timp, numai că nu ţi-au zis. Apoi vine partea a doua, în care recunoşti că ai probleme, dar ţi-a fost greu să o spui. Ei te vor înţelege, că doar sunt familie, prieteni, iubit, iubită, colegi etc. Dar tu te înţelegi? Eşti capabil să recunoşti că ai o problemă fără să îţi fie ruşine? Ne ascundem de multe ori în spatele unor motive puerile şi aberante, zicându-ne că dacă îi minţim pe noi înşine, îi minţim la fel de bine şi pe ceilalţi. Dar aşa nu se rezolvă nimic.

Dificil este când ştii că ai probleme pe toate planurile, nu ai perspectivă sau soluţii, şi eşti conştient de faptul că nu este doar o situaţie temporară, ci că aşa va fi pe un termen nedefinit. Poate fi scurt sau poate dura la infinit. Această nesiguranţă te roade interior atât de tare, încât nici să arunci un “Bună” în sictir nu mai ai forţă. Ce este mai grav, că atunci când apare problema banilor, toate celelate se adună împreună cu asta, astfel încât simţi că viaţa e de căcat, nimic nu merge bine şi că tu n-ai noroc deloc.

Ok, banii sunt importanţi, te ajută în multe privinţe, dar uneori îţi iau ochii şi nu mai vezi nimic din CE AI în viaţă, ci vezi doar tot ce ai putea avea, dacă ai avea bani. Ne este atât de greu să iubim ce avem, să ne bucurăm de oamenii din jur, mereu ne îndreptăm privirea spre partea financiară. De multe ori suntem nevoiţi, că deh, ăsta e preţul pe care îl plătim în societatea asta de 2 lei a consumerismului pe bandă rulantă. Zici că ne-a luat D’zeu minţile.

Oamenii sunt trişti. Şi eu sunt tristă, totul în jurul nostru e trist. Am zile când plâng în fiecare zi, dar încerc ca măcar să şi râd pe cât de mult plâng. Simt că aşa sunt mai câştigată. Probabil că încerc să mă auto-încurajez să nu mai las problemele să mă afecteze atât de tare. Priorităţile trebuie să fie cele de care ne ocupăm în primul rând, problema e care ne sunt priorităţile?

Azi am primit o lecţie importantă de la o persoană foarte dragă, şi prin discuţia cu persoana, mi-am dat seama cât de mult m-am schimbat în ceva ce nu îmi doream niciodată să ajung. Am simţit cum optimismul meu veşnic a ajuns la ultima suflare, m-am văzut atât de fragilă şi de neajutorată. Am încercât să mă uit în oglindă şi am comparat ceea ce sunt cu ceea ce am spus mereu că voi fi. Foarte puţine din ce am visat au rămas.Şi nici măcar nu ştiu când am pierdut multe părţi din mine, şi nici nu ştiu dacă le voi mai recupera vreodată. Nu spun că am ajuns un om de care să nu fiu mândră, dar în acelaşi timp, am pierdut părţi valoroase din mine, am încetat să fiu tot ceea ce mă definea.

Şi astfel, am devenit un hibrid între ceva ce vreau să fiu şi între ceva ce nu îmi doresc să mai fiu, dar de care îmi este foarte greu să scap. Frânturile de amintiri despre cum credeam eu că sunt au murit acolo, în drum spre pierderea esenţei. Şi am ajuns un omuleţ mic şi morocănos, care este nemulţumit şi crizat, uitând de ce făceam oamenii să mă placă printr-o privire, un gest, cuvânt, un zâmbet…

Poate că nu mi-am pierdut “acel ceva” ci doar l-am îngropat atât de bine, că nici eu mai ştiu unde e. Şi sunt tristă,căci mi-e dor de mine. Întâmplările recente din viaţa mea mi-au lăsat un gust amar, pe care nu mai ştiu cum să îl îndulcesc. Tot încercând să nu mă ales afectată, am eşuat şi m-am şi pierdut pe mine. Nu m-am ales cu nimic, nu mai am energia aia debordantă, zâmbetul permanent, pofta de viaţă. Nici să vorbes, uneori, nu-mi mai vine. Şi eram o persoană foarte vorbăreaţă. Totuşi, mi-au rămas pistruii:) Şi puţin umor, acolo, de sămânţă.

Ah, cu un oftat de dor şi o privire întristată îmi închid rănile şi supărările. Mi-am propus să ies din această letargie îmbinată cu isterie şi depresie, să mă apuc să fac ordine în viaţa mea. Nimeni în afară de mine nu poate să facă asta.

În viaţă, când eşti la pământ, nu te aştepta să te ridice cineva, poate o va face, dar e posibil să fie  cam târziu. Singurul care te poate ridica eşti tu. E mai greu şi dureros, dar atunci eşti cu adevărat puternic. Iar viaţa este o lecţie continuă pe care o învăţăm până murim.

Amalgam cotidian

Aşa cum am scris în postul de ieri, pe site-ul www.arenabiz.ro a apărut interviul luat de mine lui Andrei Roşca, fondatorul celui mai cunoscut blog de cultură, www.bookblog.ro. Mi-a făcut o mare plăcere să îl cunosc şi să stau de vorbă de el. A fost printre puţinii care a înţeles exact ce doream să aflu de la el, că nu îmi doream un simplu interviu sec în care el primeşte de-a gata întrebările de la mine şi apoi răspunde în cel mai diplomat şi pr-ist mod.

Andrei a fost foarte sincer, a vorbit deschis, la cafea, de parcă ne ştiam de mult timp. Asta mi-a plăcut mult, că a înţeles că pe acest site vrem să oferim poveştile reale ale proiectelor de succes din online. Şi am stat şi am povestit şi aşa am reuşit să aflu multe lucruri interesante despre Bookblog, dar nu numai. Aici aveţi link. Vă recomand să citiţi. Veţi afla multe lucruri interesante: http://www.arenabiz.ro/bookblog-de-la-pasiune-la-business/.

În altă ordine de idei, presupun că deja aţi aflat de protestele ca au loc de câteva zile în Republica Moldova, de aşa zisă revoluţie, dar care întârzie să apară efectiv.

Becali este înscris pe listele partidului PRM pentru a candida la alegerile Euro-parlamentare. Hmmm, ceva ciudat la mijloc? Da, doi oameni care s-au “alintat” ani la rând cu apelative de genul “maimuţă beată” sau “satanist” devin colegi de partid, ba chiar ai spune că brusc sunt “fraţi”. Mă întreb, ce ar zice Caragiale dacă ar mai trăi? S-ar amuza şi ar scrie un “moment” comic sau şi-ar lua câmpii?

Eu…descopăr cât de mult m-am schimbat în ultimii doi ani. Nespus de mult, uneori nici eu nu mă mai recunosc. Dar nu este ceva negativ, este pur şi simplu o reacţie normală la vârsta asta. Încep să descopăr cine sunt şi ce vreau, chiar şi cu riscul de a pierde anumite persoane. Trist, dar adevărat.

Mi-e dor de mare şi de munte, mi-e dor să ies din Bucureşti, să fiu câteva zile singură cu persoanele dragi mie. Aici, în Bucureşti, mă cuprinde un plictis existenţial dezolant, care nu mă caracterizează. Mi-e frică să nu rămân aşa.

Mă uit la meci, Champions League, Liverpool-Chelsea. În minutul ăsta, care e undeva în jurul minutului 55, scorul este 2-1, pentru Chelsea. Nu îmi place, nu îi suport pe cei de la Chelsea. Ţin cu Liverpool şi sper să câştige. Dinamo pierde la Craiova cu 2-o şi mai joacă şi în 10 oameni, după eliminarea lui Niculescu.

Beau o bere Redd’s. Bună, de femei. Nu e de băut la masă, ci doar aşa, să nu zici că n-ai băut bere. Motanul meu doarme liniştit pe fotoliu. Habar n-are de nimic, nici de dramele din Chişinău, nici de dramele din fotbal, nici de dramele mele interioare. Este el şi fotoliu, într-un som atât de dulce şi profund. Am multe momente în care îl invidiez….

Later edit: Fuck! E minutul ‘67 şi Chelsea conduce cu 3-1 pe Liverpool:(. Mda, nu cred că mai sunt şanse pentru Liverpool. Şi când te gândeşti că Liverpool a condus destul de mult timp din joc…

De ce nu mai scriu?

Asa cum cred ca se vede cu ochiul liber, de ceva timp nu am mai scris pe nici un blog. Nu am mai avut acel feeling drag mie sa ma apuc sa imi insirui toate aberatiile ce izbucneau in capsorul asta al meu. Si daca de o luna nu am mai scris, mi-am pus intrebarea logica:de ce mi-am facut un blog si de ce inca il mai am? Mi-am facut blog din mai multe motive:principalul a fost sa am un loc al meu unde sa adun tot ce scriu si in acelasi timp sa impartasesc si cu ceilalti, poate pe unii chiar ii va interesa. Bineinteles ca mi-am dorit sa fac ceva cu blogul, dar usor, usor, citindu-i mai des pe Zoso, Arhi, Piticu’, Visurat, mi-am dat seama ca ceea ce fac eu nu se numeste blogging, ci e mai mult un capriciu. Pentru a fi blogger iti trebuie destule calitati si mai ales, fructificate zilnic. Or daca nici macar nu sunt in stare sa actualizez zilnic blogul, ce sa mai vorbim si de continut relevant pentru cititori? Evident, apoi mi-au perit toate gandurile legate de a face din acest blog unul de succes.

Traficul meu este unul infim, la fel si numarul posturilor. So, am stat si am analizat situatia, daca sa il inchid sau sa il pastrez. Si am decis sa il pastrez. De ce? In primul rand, am inceput  cu drag acest blog, asta este una din pasiunile mele, sa scriu. Consider ca am cate ceva de spus si nu vad de ce nu as face-o. Apoi, daca am vazut care imi sunt problemele, solutia nu este sa stau si sa ma plang, ci sa incerc sa evaluez corect situatia si a o imbunatati. Nu cred ca voi ajunge la reteta bloggerilor de succes, de altfel nu as putea scrie zilnic doar pentru ca trebuie. Nu, prefer sa scriu mai rar decat sa scriu zilnic si prost sau irelevant. Multe articole, bloguri, site-uri sunt irelevante, nu aduc nou, nu schimba nimic, sunt doar copii false dupa modele de succes. Dar acesta nu este un site, este un blog, este punctul meu de vedere exprimat cu privire la diverse evenimente, situatii,imprejurari, lucruri etc.

Am ramas surprinsa sa vad ca desi nu am facut nici un fel de promovare acestui blog de ceva timp, cititorii continuau sa vina. Putini, ce-i drept, un numar foarte mic pentru marii zei ai blogosferei, dar pentru mine era de ajuns sa stiu ca totusi sunt citita fara sa depun un efort. Si m-am gandit, dar eu ce le ofer acelor oameni care fie se intorc, fie vin pentru prima oare pe acest blog? Si am decs sa schimb, sa incerc sa scriu mai des, sa ofer acelora dintre voi care intrati si ma cititi, sa va ofer ceva interesant.

In acest moment, nu va pot oferi decat noul site pentru care lucrez www.arenabiz.ro, un site ce doreste sa ofere povestile de succes din online-ul romanesc, in asa fel incat si tinerii si noii antreprenori sa isi poata gasi fie un model, fie sa afle ca nimanui nu i-a fost usor sa ajunga acolo unde este. Primul interviu luat este cel cu Florin Grozea de la Hi-Q, care a dezvoltat proiectul www.eOk.ro. Aici gasiti si interviul:http://www.arenabiz.ro/e-ok-sau-nu/. In scurt timp,  va fi postat pe site si interviul cu Andrei Rosca de la Bookblog, despre succesul unui blog de cultura.

Promit sa revin mai des si cu articole interesante.Pana atunci, bucurati-va de zilele frumoase si insorite de primavara.

BestAds 2008

După un an în care “ne-am bucurat” de criză, alegeri, demiteri şi căderi economice neaşteptate,vine momentul să tragem linia şi în domeniul advertisingului. Şi pentru că se poartă, e binevenit un concurs on-line, aşa că cei de la IQAds au continuat succesul BestAds, început în 2005 şi avem şi anul acesta o ediţie.

În acest moment, a început etapa votării. Puteţi intra pe IQAds şi vota cel mai bun spot, cea mai bună campanie,cel ami bun spot audio, cel mai bun print. Aici găsiţi nominalizările. Personal, pe mine anul acesta m-a încântat tipicul spot la Cava D’oro, pentru că este atât de uman, exprimă atât de multe într-un mod simplist. Ăştia suntem, de ce să ne ascundem după deget? Execuţie foarte ok, iar cei doi “învăţăcei”  a la france sunt nemaipomeniţi.  Apoi, mi-a plăcut şi la Don Cafe spotul, Hands, dar cred că mai mult din punct de vedere vizual. Oamenii s-au chinuit, au fost până în Brazilia pentru  a ne oferi veridicitatea unei cafele de la mama ei de acasa. Spotul arată bine, te face să visezi puţin, iar muzica este foarte bună. O campanie care mi-a plăcut iarăşi mult a fost cea de la Money Channel, iar spotul Feedback este demenţial, a avut un aer de ceva nou, idei proaspete, nu doar upgradate. La nivel de campanie internaţională, campania Orange Together we can do more a fost pe gustul meu. Mesaj puternic, spoturi drăguţe,chiar dacă adaptate la limba română unele sună penibil, gen”sunt toate fetele pe care le-am sărutat”, însă puterea mesajului nu cred că scade, ci din contră.

La capitolul AŞA NU, spoturi enervante, campanii care nu mi-au plăcut se numără: marele Cosmote. Jesus, am început să am alergie la acest brand, peste tot îl văd, are acelaşi stil de comunicare dezlânat şi care nu are sare şi piper. Ultimul spot, marea “capodoperă” cu fata ataşată de băiat mi se pare un bullshit total. Adică heeeellooo, e reţea de servicii de telefonie mobilă, nu peţitor sau Cupidon. De fapt, mai deloc nu m-a încântat acest brand. Tot la NU, intră şi spoturile de la QFort. Băi, am prins ideea, sunt făcute să reziste, dar mai las-o mai uşor, că ne zgârie timpanul. Au fost simpatice, dar acum sunt stresante. Ar mai fi şi altele, dar astea două m-au stresat cel mai mult. Ar mai fi şi spotul de la Delaco, dar acum nu găsesc spotul. Oricum, intră la categoria penibil. Nişte mafioţi, sau aşa zişi gangsteri care intră în sala de curs în timpul orei şi sugerează ideea unei ameninţări la adresa puştilor, pentru că acel caşcaval e cel mai bun şi e sănătos, o mare porcărie. Dacă găsesc spotul îl uploadez, poate nu m-am prins eu de substrat.

Au fost multe bune spoturi anul trecut, campanii drăguţe. Sunt curioasă ce bugete vor avea anul ăsta agenţiile şi cu idei creative vor veni, cu bani mai puţini.

Vouă ce spoturi/campanii v-au plăcut?

Răceala şi “alte boli”

Azi am zăcut toată ziua în pat. De aseară şi până azi la ora 19, am fost incapabilă să mă dau jos din pat. Iar când am făcut-o corpul meu era atât de slăbit că nu puteam sta prea mult timp în picioare. De la începutul săptămânii, mă tot încearcă o răceala, însă ieri a fost apogeul. Am simţit ziua de ieri ca şi cum aş fi delirat într-una, mi-am simţit trupul greoi, lipsit de orice fel de putere, nu puteam nici măcar mâna să o ridic. In fine, nu stau acum să vă explic ce şi cum. Ideea e că fenomenul ăsta mi se pare tare ciudat. E un sentiment atât de deosebit de celelalte când eşti răcit. Nu numai că îţi curge nasul non-stop şi că ai o voce de zici că eşti închis într-un butoi, dar ai senzaţia că nu eşti în trupul tău, ca tot ce se întâmplă în jurul tău are o viteză lentă, se mişcă sacadat totul (sau poate ca încă delirez cu succes).

Cu ocazia asta, am simţit şi cel mai oribil gust din viaţa mea. Aţi încercat să beţi aspirină Bayer  în apă caldă? Eu da, aseară. Nu voi mai repeta figura data viitoare, este un gust oribil. Parcă simţi toate gusturile rele în paharul ala amărui. Nu îmi place să  fiu răpusă la pat, să nu mă pot mişca, să am starea asta de somnolenţă continuă.

Între timp, am zis să mai scriu câte ceva pe blog. Acum ascult un mix foarte misto, Sasha&Sander Kleinenberg, de la Ibiza. Ascult multe mixuri în ultima vreme. Favorites: Gabriel Sordo, Armin van Buuren şi cel de mai sus. Şi ar mai fi, dar nu îmi vin în minte momentan. Bun, am clarificat aspectul muzical :). Aseară, în mijlocul delirului şi a gripei, am fost totuşi în Plaza să văd Madagascar 2. Ok, e a doua oară când ajung prea târziu şi nu mai sunt bilete. What the fuck? Toată lumea vine miercurea, evident, că atunci ne oferă Orange 2 bilete la preţ de 1. Indiciul îl primeşti din parcare, când sunt o tonă de maşini, de nu ai loc să parchezi şi tu ca omul. Apoi, vezi de la intrare puhoiul de lume. Când urci scările şi ajungi la nivelul cu cinematograful, observi cum mulţimea stă la cozi interminabile, cu telefoanele în mână, nromal, pentru a da codul orange. Şi uite aşa, iar am pierdut Madagascar. Revoltată, renunţ să mai vreau să îl văd la cinema. O să stau acasă cu găleata mea de popcorn şi kilul meu de suc, să mă hăhăi în tihnă. Bun, deci canci biletele la animăluţele ce au isterizat Bucureştiul, care în plină criză financiara, alege tot mai des ziua de miercuri pentru o vizionare de film. Aşa că am ales să mă duc la “Ziua în care Pământul s-a oprit”( am văzut că era tradus “se opri”, dar nu îmi place deloc cum sună). După coada de la bilete, a urmat coada de la kilul de suc şi emblematica găleata de floricele. Acolo recunosc că nu am stat eu, ci prietenul meu, mie fiindu-mi prea rău şi silă de miros, răcită fiind. Totuşi am făcut o alegere bună. Ăsta e un film pentru care merită să te duci la cinema, să îl vezi pe ditamai ecranul, mai ales dacă eşti în ultimul rând, care e chiar foarte tare. Efecte speciale la greu, poveste mişto( filmul e un remake după un film cu acelaşi titlu, din anii ‘30). Avem parte şi de nenea Keanu Reeves, care face pe extraterestrul venit să salveze Pământul de rasa umană(yap, suntem nişte nepăsători care ne omorâm planeta). I se potrivesc rolurile astea lipsite de orice fel de expresivitate, cum era şi în Matrix,  avea o mimică a feţei lipsită de orice expresivitate, că aşa impunea rolul. Aşa şi aici. Nu tu zâmbet, nu tu pasiunea, frică, emoţie etc. Ceea ce e ok,atât timp cât o cere rolul. Il prind rolurile astea. Recunosc, că atunci când eram mică şi am văzut Matrix, făcusem o pasiunea pentru nenea Neo. Între timp pasiunea a murit, dar Matrix tot rămâne filmul meu preferat. So, ca să concluzionăm şi cu partea cinematografică, vă invit să mergeţi la acest film, e mişto.

Evident, politica urmează. Nu pentru că ar fi un subiect drag mie, dar toată ziua numai despre asta s-a discutat toată ziua la tv. Păi propunerile celor de la PSD şi PD-L pentru miniştri etc. Ok, nu o să  stau acum să înşirui tot, că au făcut-o deja alţii încă de la prima oră. Dar sunt revoltată şi am un mare ghimpe împotriva unui posibil ministru: ce naiba caută IAR femeia aia, adica Androneasca la Ministerul Învăţământului? Chiar nu mai există alţi oameni capabili în ţara asta să conducă respectivul minister? De ce ne întoarcem mereu în trecut? Doar a dovedit cât de incapabilă e, ne mai trebuie şi a doua dovadă? Nu îmi place noul Guvern deloc, dar cui îi pasă dacă ne convine sau nu?  De domnul Boc mă feresc să zic ceva, sunt sigură că şi el şi Guvernul lui vor face poc cât de curând. Elena Udrea va “blonzi” turismul cu succes, iar restul….cine ştie.

Nu o fi mai bine la americani? Acolo ştii, 2 partide mari şi late. Nu ca la noi, caricaturi mai mari sau mai mici de partide, care au ideologii “adânc înrădăcinate” şi nişte principii pe care le urmează şi la care aderă,  până la prima alianţă cu alte partide, de dragul de a prinde un scaun somnolent şi confortabil în Parlament sau Senat. Mi-e silă de politica noastră, de omuleţii hidoşi din ea şi tot ce reprezintă ea. Nu există adevărate principii, ideologii politice sau valori poilitice. Există numai caricaturi, încercări eşuate. Pe scurt, eşec, asta reprezintă politica noastră, un EŞEC.

Cărţi.  Din păcate, în ultima vreme nu am mai avut timp să citesc. Ocupată fie cu şcoala, fie cu serviciul, am citit ce mi-ar fi trebuit pentru una din cele două. Dar sunt curioasă să citesc “Soni” a lui Andrei Ruse,apărută la Tritonic, o carte care a trezit interes în mediul on-line, foarte discutată pentru temă,stil şi promovare, fiind considerată o carte reprezentativă pentru generaţia messenger, care va fi tentată să scrie la status pasaje din carte, conform spuselor celor de la Evenimentul Zilei. Eh, o să văd eu cum stă treaba cu cartea asta.

În rest, ce să vă mai zic. Sper să mă pun repede pe picioare,să mă întorc la muncă şi la starea mea veselă, să fiu zglobie, cum sunt de fel. Vă pup.  Mă duc să zac.

Despre oameni şi poveşti

Întotdeauna m-au fascinat oamenii şi poveştile lor. Mi-a trezit mereu interesul modul în care povesteau întâmplările care i-au marcat mai mult sau mai puţin, întâmplări amuzante sau triste. Mi se pare absolut minunat când doi oameni reuşesc să îşi poveastească unuia altuia unele dintre cele mai profunde poveşti, cum reuşesc să râdă cu lacrimi. Cred că atunci când împarţi râsul şi zâmbetele cu cineva, atunci s-a creat o legătură şi o conexiune între cei doi, şi nu ma refer la o relaţie de iubire femeie-bărbat.

Încerc să învăţ de la toţi oamenii din jurul meu câte ceva, de aceea am devenit şi mai selectivă cu oamenii pe care îi vreau în jurul meu. Nu caut să învăţ mereu ceva de la ei, ci să aibă ceva de oferit, şi în acelaşi timp să le pot oferi şi eu ceva. Să fim pe aceeaşi lungime de undă. Ne oglindim asemenea în cei din jurul nostru, iar ei ne văd perfect, aşa cum suntem şi cu bune şi cu rele, ne înţeleg defectele şi ne stimează pentru calităţile noastre. 

Fiecare dintre noi are desaga lui cu poveşti, experienţe şi întâmplări, din care încercăm să învăţăm câte ceva, dar în acelaşi timp, împărtăşim. Întotdeauana, oricât de egoişti am fi, vom împărtăşi cu ceilalţi, voluntar sau involuntar. Prin povestirile noastre, ne expunem într-o lumină captivantă celuilalt, uneori mascăm anumite lucuri neplăcute, alteori evidenţiem lucruri favorabile. Un om te cunoaşte atât cât îl laşi tu să te cunoască. Sunt complet de acord cu afirmaţia asta. Ar fi naiv să te minţi că într-adevăr cunoşti un om pe de-a-ntregul. Nici pe tine însuţi nu te cunoşti. Nu ai cum să te cunoşti complet, decât dacă ai fi încercat toate variantele şi ipostazele posibile în viaţă,ori aşa ceva este imposibil, pentru că drumul vieţii este pavat mereu cu decizii şi alternativă. Întotdeauna eşti nevoit să alegi, să renunţi la ceva pentru altceva.

Uneori, poate fi şi o strategie de PR, ceea ce doreşti să împărtăşeşti cu ceilalţi. Dar nu este indicat să minţi. Nu numai că minciuna are picioare scurte, dar viaţa are grija să demonstreze că nu eşti ceea ce vrei să pari. Dacă nu vrei să se ştie ceva despre tine, mai bine ţii pentru tine şi încerci să nu exagerezi. Sunt mulţi oameni care mint efectiv, pentru că le place să se laude, să acapareze atenţia vânzând iluzii. Ori e greşit. Tot timpul ne izbim de iluzii, măcar când vine vorba de tine, fii onest cu tine însuţi. 

Ceea ce povesteşti despre tine reprezintă o carte de vizită, îţi pui singur etichetă. De aceea, trebuie să ştii când şi mai ales cui să îi spui. Toţi suntem amatori de poveşti, dar puţini ştiu să le şi asculte sau să le înţeleagă. Mie una îmi plac oamenii interesanţi,care nu fac abuz de cuvinte pompoase pentru a-şi demonstra inteligenţa, dar care demonstrează prin cuvinte simple că au destule cunostinţe încât ar putea foarte uşor să discute numai în metafore şi cuvinte mari. Îmi plac oamenii care îşi trăiesc povestirile, care nu dau totul din prima. Uneori, am rămas surprinsă să aflu lucruri noi şi inedite despre persoane dragi şi apropiate,dar abia după ceva timp. Mi-au trezit interesul şi mai mult aceste persoane, m-au ţinut în priză.

Este foarte important să ai ce discuta cu oamenii din jurul tau. Prieteni, familie, iubit, colegi de job, de facultate, să simţi că te regăseşti printe oamenii cu care umbli. Să simţi că de la salutul ala somnoros, oricând poţi ajunge la discuţii ce se doresc a fi filosofice( vorba vine, acum nu vreau sa discut numai in silogisme şi alte nebunii, aviz amatorilor de retorică).  Sunt încântată să ştiu că mă întâlnesc cu oameni de la care sigur voi afla ceva nou, ceva ce mă va pune pe gânduri, ceva care mă va scoate din amorţeală.

Trăim într-o epocă în care ne lovim de informaţii la orice pas, orice secundă, oriunde, oricând. Ritmul este atât de alert, încât ai impresia că viaţa este mereu pe fugă şi în întârziere. Între toate astea, fă-ţi timp să îi asculţi şi pe oamenii din jurul tău şi poveştile lor, este incredibil ce poţi afla câteodată. Deschide-ţi urechile şi inima pentru a primi poveştile lor la tine în căminul sufletului. Ştii că ai nevoie, dar fii pregătit să oferi şi tu înapoi.

Simţim nevoi de poveşti, mereu tragem cu urechea la câte o poveste, ne dorim să ne folosim imaginaţia, să mai scăpăm din ritmul sinucigaş al vieţii. Învaţă să îţi spui poveştile şi învaţă să le asculţi pe ale altora. În spatele cuvintelor şi a povestirilor, stau trăiri şi sentimente inexplicabile, dar care îşi caută întotdeauana ascultătorul. De ce să nu fii tu acela?

Meniul vieţii

Tânjim atât de mult după cuvinte, ne clădim un întreg univers alcătuit din cuvinte, vorbe, dar până la urmă cu ce ne alegem? Cu iluzia că pot înlocui orice altceva cuvintele. Simţim nevoia să vorbim în neştire, oriunde, oricând, cu oricine, pâna la epuizare ultimului neuron plictisit.

Acum, nu vreau decât tăcere.Să tac, să stau pe marginea lumii şi să privesc un copac. Fără zgomot, fără vorbe aruncate în sictir, fără feţe obosite, zdruncinate de “cotidian”. Vreau acea sălbăticie primordială, de care nu mai avem parte. Vreau să stau întinsă pe iarbă, să deschid ochii şi inima mea să fugă pe cer, printre milioanele de stele ce ard cupola nestematelor cereşti.

Victimă sigură a comunicării, încerc să îmi ascult instinctele şi să o iau la goană, pe unde apuc şi eu, prin natură şi tăcere. Nu aş vrea să aud decât sunetul cascadei şi al inocenţei..De multe ori, mi-am imaginat viaţa un meniu. Ca atunci când intri într-un restaurant şi deschizi meniul şi ai, fie surprize plăcute, fie surprize neplăcute. Şi, în acelaşi timp, ce poate fi mai diversificat decât un meniu?

Nu vreau să aud nici “ce mai faci? cum o mai duci?” nimic. Am obosit şi am căpătat o aromă amăruie de care nu mai scap. Mi-e dor de cireşele şi frişca vieţii, toate la pachet, cu sucul de portocale al destinului. Ăsta e meniul vieţii, dar din păcate, se transformă tot mai mult în meniu de fast-food.

Azi,în meniul vieţii avem oboseală, frig, zgomot şi sictir(porţie dublă). Tu ce ai în meniu?

Amalgam urbano-montan

Nici nu ştiu cu ce să încep mai întâi. În ultima săptămână s-au întâmplat foarte multe. Am să încep cu participarea mea la zilele Bizz. Am avut ocazia să asist la unele dintre cele mai interesante conferinţe şi workshopuri despre CSR şi Marketing&Media. Pentru mine, mai ales că lucrez în domeniu şi îmi doresc să aflu cât mai multe şi să mă perfecţionez, a venit ca o gură proaspătă de aer.

Conferinţele au fost aşa cum m-am aşteptat, interesante, dar unele au fost prea lungi sau prost organizate. În prima zi, mi-au plăcut mult Robert Braun, Dragoş Bucurenci,  Mona Nicolici etc. Am înţeles mai multe despre Responsabilitatea Socială Corporatistă (CSR tradus autohton), despre nevoia companiilor de a se implica social şi de a gândi această implicare socială în strategia de business a marilor corporaţii, dar nu numai.

La ziua dedicată marketingului si media, am fost plăcut surprinsă să văd cât de multă lume a fost prezentă. De asemenea, au fost foarte multe workshopuri, cu invitaţi din afară, dar nu numai, care ne-au prezentat şi o altă perspectivă a PR-ului, advertising-ului şi marketingului. Eu am ales workshopul lui Naumovici, şi nu regret nici o clipă că am ales asta. Poate de la el am primit cu toţii, cei prezenţi, lecţia cea mai buna de “Caracter şi leadership”. Omul ştie ce înseamnă succesul, reuşita, creativitatea şi mai ales, cum să fii cel mai bun.Evident, găsiţi mai multe pe Zilele Biz. A fost o atmosferă interesantă în cadrul hotelului Radisson SAS, oameni care aveau ceva de spus, care au reuşit să facă ceva în viaţă şi mai ales, care au ştiu cum să obţină succesul. Aş putea spune mai multe,dar îi las pe cei care se pricep mai bine să o facă(IQAds, Money Channel,ZileleBiz.ro etc).

Apoi, aş putea vorbi despre alegeri şi 1 decembrie. Ok, despre alegeri nu vreau să spun nimic, deja e plină presa cu milioane de statistici, Breaking news-uri, ştiri de senzaţie, răsturnări de voturi etc. Citiţi presa şi alegeţi cu înţelepciune adevărul din tot ce vi se dă.

Despre 1 decembrie…Am de povestit o întâmplare tragico-comică, aşa cum se întâmplă mai mereu în România. Am asistat acum câteva zile la o discutie în autobuz, în care o doamnă simpatică “socializa” cu nişte oameni simpli, de etnie rromă, de altfel, foarte cumsecade şi ei. La un moment dat, doamna întreabă tânărul dacă de 1 decembrie se lucrează sau se învaţă, ea fiind cu nepoţica de mână. Tânărul stă, se gândeşte,se scarpină în cap şi încearcă să spulbere misterul: “Ăăăăăă….păi….nu, de 1 decembrie e liber, că e….Cum ii zice?Asta……ziua….Uniunii Europene!” Stupoare pe faţa mea, dar numai a mea. Răspunsul a venit convenabil. Nimănui nu îi păsa de ce nu se lucrează/învaţă. Important era să fie zi liberă.

Pentru cei care nu ştiu, vă rog să accesaţi:http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire_din_1918

De asemenea, cel mai plăcut a fos muntele. Am fost la munte în weekend şi am mai uitat de stres şi nervi, am văzut Poiana Braşov, muntele, stele noapte pe cer, zăpada, am simţit cum e să respiri aerul curat, cum e să ai parte de linişte, cum e să fii fercit, să te bucuri, să râzi, să zâmbeşti. M-aş întoarce de o mie de ori acolo, măcar pentru o zi.

Acum, ascult scandalurile politice, cine, cum, se instalează mai bine pentru nşpe ani să ne pape de… şi revin la daily business. Măcar ştiu că asta este una dintre cele mai frumoase luni din an, full of happiness:) Aşa că, enjoy the spirit!

Un strop de imaginaţie nu dăunează grav sănătăţii

De ceva vreme, ascult foarte multă muzică instrumentală, dar nu numai. Am ajuns la concluzia că muzica fără cuvinte poate exprima mai multe decât o fac versurile anumitor melodii. Muzica instrumentală lasă loc liber imaginaţiei ascultătorului, te lasă pe tine sa creionezi orice poveste te inspiră la ascultarea acelor minunate sunete potrivite, unul după celălalt.

Imaginaţia trebuie exploatată mai mult, nu trebuie să uităm că o avem, nevoia de poveşti există în fiecare dintre noi, nu trebuie sa ne o negăm. De altfel, nici nu avem cum să o facem, gândiţi-vă că fiecare reclamă este o poveste în sine, pe care noi, consumatorii, o cerem. Ni se dă pentru că noi cerem sau avem nevoie de ea.

Mulţi cred că a da frâu liber imaginaţiei este un act copilăresc, că doar nu mai avem 5 ani să credem în poveşti, acum suntem oameni maturi, ne confruntăm cu probleme, cu criza mondială, cu alegerile, avem alte lucruri mai importante. Dar ce faci atunci când nu ai unde să te duci, din diverse motive, iar realiatea cotidiană te scârbeşte? E dreptul tău să evadezi şi cel mai uşor o poţi face prin imaginaţie. Nu încurajez ideea de imaginaţie de genul “bătut câmpii cu succes”. Însă, în adâncul imaginaţiei este esenţa noastră, acolo suntem noi înşine. Aici, în lumea asta de zi cu zi, eşti încă un mic omuleţ în această mare de oameni. Şi din păcate, uneori ne pierdem şi identitatea în marea asta.

Eu încurajez imaginaţia pentru a creea ceva nou, inedit, care să te ajute să aduci ceva din lumea viselor tale, pe plaiurile lumii dominate de un pragmatism ucigător. Şi dacă ştii cum să faci asta, vei fi poate puţin mai mulţumit. Arta este un mod, dar nu numai, ci şi publicitatea. În orice domeniu poţi fii diferit,inventiv, diferit decât ceilalţi. A te complace în mediocritate este un păcat imens,poate mai mare decât altele.

Încercaţi,atunci când sunteţi voi cu voi înşivă, să faceţi un brainstorming, că tot sunt la modă cuvintele de genul ăsta, şi să vă amintiţi cine sunteţi, de unde veniţi şi unde vă duceţi. Nu lăsaţi societatea în care trăim să vă fure imaginaţia şi identitatea personală. Eu una, cel puţin încerc.

Frumuseţea imaginaţiei este că ea nu se termină niciodată, este un tărâm infinit pe care il poţi explora o viaţă, găsind de fiecare dată ceva nou. Ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi suntem un “domeniu” aducător tot timpul de ceva nou, infinit, şi care poate schimba în permanenţă.

Lăsaţi loc în vieţile voastre de puţină imaginaţie. Primiţi-o cu căldură şi exploataţi-o la maxim.

După o lună…

Aş putea să reaiau ideea pe care am scris-o pe blogul de creaţie, dar ar fi redundant. Ideea e că am lipsit, nu am mai scris din motive destul de nefondate. Până să mă prind eu cum stă treaba, a trecut o lună. Nu am lipsit, am mai creat o idee. O las, acolo am să adun alte idei, fie bune, fie rele. Acolo e lăcaşul ideilor, pe care sper să reuşesc să le dezvolt mai târziu.

Timpul se duce naibii, se îngustează tot mai mult, nu-mi ajunge nici pentru ce este obligatoriu să fac, nu mai vorbesc şi despre pasiuni sau hobby. Acum însă, voi încerca să fac ceva cu adevărat interesant pe acest blog.

Pentru început, vă invit să aruncaţi un ochi aici. Facultatea mea împlineşte 10 ani, pe care îi sărbătoreşte zilele acestea. La mai mulţi ani de FCRP şi la mai mulţi FCRP-işti.

http://www.zilelecomunicarii.ro/

P.S. Pe site, veţi găsi tot ce vă interesează legat de aceste zile, activităţi, concursuri, conferinţe şi multe altele.