2.2

Să îţi proiectezi o imagine ideală asupra vieţii tale pare ceva normal, ba chiar constructiv pentru că te ajută să îţi găseşti visele şi drumul astfel încât să poţi obţine ceea ce îţi doreşti de la viaţă. Dar cu timpul înveţi că nu este aşa, că din acea imagine ideală rămân cioburi de iluzii şi mormane de deziluzii.

De mic, eşti invăţat să visezi, să îţi doreşti să fii cineva/ceva. Apoi, viaţa ta devine o cursă haotică şi obositoare în care alergi pe un singur drum, cel pe care tu l-ai ales crezând că la finalul lui vei deveni acel cineva/ceva. Însă de multe ori, cursa are multe hopuri, poate prea multe, cazi la pământ, oboseşti şi nu prea ai timp să vezi ce e în jurul tău, pentru că te temi că nu vei ajunge la final. Câţi dintre noi câştigă cursa cu propriul lor destin? Câţi dintre noi devin ceea ce vor să devină?

An de an, visezi să avansezi, să cunoşti mai mult, să câştigi mai bine, să ai o casă mai mare, o maşină mai performantă, cele mai noi gadgeturi, cele mai scumpe creaţii vestimentare etc. Alergăm într-una după recunoaştere, atât profesional, cât şi ca individ, ca persoană. Prin tot ceea ce facem vrem să obţinem o aprobare a propriilor noastre înalte aşteptări cu privire la noi înşine.

În timp, descoperim că multe lucruri pe care le credem despre noi, ne-au fost “implantate” în minte de către cei din jur, societate, comunitate etc. Înaintăm în viaţă cu false concepţii despre persoana noastră, ne minţim simţindu-ne confortabil cu un stil de viaţă mediocru, dar adaptat cerinţelor societăţii. Asta până când, intr-o zi, descoperi că tu nu mai aparţii acestui gen de oameni, tu nu mai aparţii acestei lumi, deşi trăieşti în ea. Simţi că dorinţele tale se îndepărtează cu mult de ceea ce credeai că vrei până în momentul actual. Ai un bagaj imens de amintiri al unei vieţi pe care ai trăit-o crezând că asta îţi doreşti, dar care nu era a ta, era a unei proiecţii. Era viaţa proiecţiei tale ideale. Nimeni nu este perfect şi atunci nici viaţa ta nu este perfectă. Şi a-ţi dori ceva perfect nu duce decât la deziluzii. Însă nici unul dintre noi nu se poate abţine de la a-şi imagine propria lui viaţă perfectă. Şi crezi că poţi să te joci de-a visatul, dar fără să îţi dai seama, gândul ăla s-a ascuns adânc în mintea ta, de unde se hrăneşte zi de zi, creşte pe zi ce trece şi tu nici nu ştii.

22 de ani este o vârstă frumoasă, eşti tânăr şi, teoretic, nimic nu este imposibil, nimic nu stă în calea fericirii… decât tu însuţi. Atât timp cât ştii cu adevărat cine eşti, ce îţi doreşti şi ce poţi obţine prin forţe proprii, nimic nu ar trebui să fie imposibil. Numai că, nu-i aşa, nimic nu e atât de simplu. A te cunoaşte pe tine însuţi nu ţine  de vârstă, ţine de experienţa de viaţă şi momente cheie în care a trebuit să refaci evaluarea propriei persoane astfel încât să poţi merge mai departe corectând greşelile. A fi fericit cu viaţa ta este o lecţie care lipseşte cu totul din lumea ta.

Vieţile oamenilor se schimbă considerabil de la generaţie la o alta. Dacă acum 22 de ani la această vârstă erai un om cu serviciu şi poate familie, acum, 22 de ani înseamnă posibilitatea de începe. De a începe să trăieşti, să devii cineva. Cât timp îţi ia asta, depinde de cum reuşeşti să te baţi cu destinul, ca la final să iasă aşa cum ti-ai dorit tu.

Cu cât mai adaugi un an, cu atât acel optimism infantil moare uşor, uşor. Devii mai realist, mai pragmatic şi mai puţin visător. Nu ştii, eşti tu sau proiecţia ta s-a adaptat mai repede în societate decât tine?

Un moment în viaţă contează. Când în fracţiunea de secundă în care genele tale s-au atins şi în loc să fii orbit de un întuneric, ti-au apărut imaginile vieţii tale. Nu le desluşeşti pe moment, dar de atunci încolo, inconştient, viaţa te va trage după ea către acele imagini. Când le vei găsi, vei ştii că acolo este locul tău.

Aştept acel zbucium, acel cutremur al genelor mele…Până atunci, merg tot înainte.

Unde se ascunde spiritul sărbătorilor?

Decembrie este una din lunile mele preferate. Îmi place acel sentiment pe care îl oferă această perioadă, acela  de apropiere. Poate sună clişeic, poate că mulţi dintre noi ne aliniem la un comportament impus de societate, dar parcă ţi se umple inima de bucurie să ştii că vei fi alături de cei dragi, că poţi face pe cineva fericit. Nu sunt o persoană religioasă, cred mai mult în oameni şi în puterea lor de a-şi clădi propriul destin. Dar Crăciunul pentru mine rămâne sărbătoarea cea mai frumoasă tocmai pentru că în această perioadă ne gândim mai mult la bine decât la rău.

Dar există şi multe alte lucruri care îmi displac. În primul rând, în decembrie şi în general în preajma tuturor sărbătorilor oamenii devin disperaţi. Încep să fie posedaţi de o anumite disperare grotească, ce îi face să uite exact de spiritul sărbătorilor spre care aleargă crezând că aşa sunt mai buni. Ca să fiu mai clară, sâmbătă şi duminică a trebuit neapărat să trec prin Carrefour. Uitasem complet că este Moş Nicolae. Ar fi trebuit să îmi dau seama din parcare, unde nu exista nici un loc liber. Am intrat, o aglomeraţie incredibilă, camere de filmat, doar nu era să rateze televiziunile o ditamai îmbulzeala în Carrefour. Am intrat, mi-am luat ce am avut nevoie şi am plecat. Nu am remarcat atât de mult cum se comportau indivizii la raft, pentru că venisem cu un scop precis.

Dar duminică m-am şocat puţin. Nu mă şoca cât de mult cumpărau şi ce cumpărau oamenii, ci cum cumpărau. Parcă erau speriaţi să nu cumva să îi ia altu’ cutia de sub nas(deşi rafturile erau full, măcar acum, la început de lună). Se îmbulzeau la raft, se înghesuiau, stăteau lipiţi de ele, să nu cumva să mai vadă şi altcineva ce e acolo. Se grăbeau cu cărucioare mari printre raioane, erau nervoşi că e strâmt spaţiul… Toată lumea cumpăra tot felul de aşa zise cadouri, dar nu se citea bucurie pe chipurile lor, ci mai degrabă o nervozitate dusă la extremă. Fiecare dintre cumpărător trebuia să fie el primul la raft, să pună el mână, de teamă să nu rămână fără… La case, acelaşi sentiment de nervoziate. Am impresia că până la sfârşitul lunii vom asista şi la bătăi în hypermarket-uri. Nu numai că este penibil, dar este o imagine grotească să vezi acei oameni nesătuli aruncându-se la rafturi.

Eu ştiu că a alege un cadou trebuie să fie un lucru plăcut, o faci cu drag pentru cineva drag. Iar cumpărăturile nu trebuie să devină un măcel. Dar aşa e la români, le ia Dumnezeu minţile când vine vorba de a face cumpărăturile pentru sărbători. Dragi români, unde vă e spiritul sărbătorilor? Că atunci când vă chinuiţi să cumpăraţi lucrurile materiale pe care voi le consideraţi sfinte pentru a crea atmosfera, uitaţi cel mai important lucru: că spiritul sărbătorilor este ceva intangibil, ce vine din interiorul fiecăruia, vine din suflet. Or dacă tu crezi că o ciocolată sau o halcă de carne trântită pe masă, alături de o urare între două râgâieli face totul, poţi să te duci frumos înapoi în peşteră şi să faci acolo sărbătorile.

Nu uitaţi, magia sărbătorilor vine tocmai din faptul că măcar atunci putem fi şi noi mai apropiaţi unii de ceilalţi, putem să ne mai deschidem minţile şi sufletele şi să fim alături de cei dragi. Restul nu face parte decât  dintr-un decor ce ne ajută să ne simţim mai bine. Nu confundaţi ambalajul cu conţinutul.

Vă urez un Moş Nicolae darnic, care să vă aducă mai multă lumină şi pace în suflete.

Aberaţii de noapte

În acest moment, ar trebui să fac lucruri mult mai importante, dar nu am nici un chef. Este cald, este vară şi este trecut de miezul nopţii. Şi culmea, toată ziua am fost moleşită şi acum observ că am devenit energică. Poate şi datorită faptului cp sunt la al doilea ness pe ziua de azi. Sau ar fi primul pe ziua de azi, dacă ne uităm la ceas.

De 2 zile aştept un email foarte important, aştept să mă bage şi pe mine cineva în seamă, pentru a putea lucra cum trebuie, pentru a nu-mi risipi energia în ceva ce la final va fi considerat ca nefiind “ceea ce trebuie”. Sunt genul de persoană căreia nu îi place să muncească degeaba, mai ales când este vorba de lucruri foarte importante pentru viitor, cum ar fi licenţa.  Nu am nici foarte multă răbdare, recunosc, dar când sunt pe ultima sută de metri, devin extrem de agitată, dar productivă. Însă în weekendul ăsta, am fost atât de nelinştită încât nici nu am ştiut cu ce şi de unde să încep şi nimic nu părea să se lege. Cred că am ajuns la punctul cel mai înalt al saturaţiei, unde efectiv nu mai încape nimic, doar lehamitea şi dorul de a termina mai repede şi a începe un nou capitol al vieţii.

Pe lângă ness-ul pe care îl beau, cred că muzica ce o ascult liniştită în căşti are partea ei de vină. Uneori, nu pot să lucrez decât cu muzică, aşa am învăţat toţi anii de facultate, îmi luam laptopul în braţe, cafeaua în dreapta mea şi alcătuiam un playlist cu mixurile cele mai de suflet. Da, am invăţat ascultând muzică electronică şi chiar eram productivă:).

Am multe de povestit şi de scris, dar mă voi apuca serios de povestit după ce voi reuşi să termin povestea asta cu licenţa şi când mă voi simţi în sfârşit, un om mai liber. And now, back to work. Şi vă las mai jos să ascultaţi o melodie care merge perfect cu serile răcoroase de vară.

Pentru prietenii pierduţi

Tocmai am citit un articol foarte frumos scris de Dragoş Bucurenci în Elle, despre prieteni şi cum se risipesc în timp, prieteniile. Câţi dintre noi nu ne-am găsit într-un moment în care ne-am dat seama că oamenii cu care am împărţit atâtea momente şi clipe frumoase, oamenii pe care îi vedeam pentru foarte mult timp în viaţa noastra, au devenit absenţi? Au devenit doar oameni despre care ştim foarte multe, pe care îi cunoaştem foarte bine, dar care au încetat a mai fi prieteni. Şi nu neapărat dintr-o rea intenţie, ci pur şi simplu pentru că fiecare dintre noi se schimbă, iar cei din jur nu sunt întotdeauna receptivi.

Sunt oameni pe care oricât ai vrea, nu îi poţi uita, au însemnat prea mult pentru tine la un moment dat ca să îi ştergi din sufletul tău. Dar zidul dintre voi nu se mai poate sparge, la un moment dat aţi pornit pe drumuri diferite fără să vă daţi seama. Prietenia nu se măsoară în câte întâlniri ai pe sătpămâna cu respectiva persoană, nu este o condică pe care o semnezi. Prietenia este o relaţie dintre doi oameni. Şi e fragilă, ca orice relaţie. Lucrurile în comun îi apropie pe oameni, dar cum se întâmplă ca cei mai buni prieteni să ajungă nişte străini? Poate că la fel ca într-o relaţie, trebuie să ai mereu ochii deschişi la nevoile celuilalt.

Poate că cele mai dureroase rupturi dintre prieteni sunt acelea în care totul se petrece tăcut, în care se văd din ce în ce mai rar, îşi împărtăşesc tot mai puţine întâmplări şi încep să nu mai fie entuziasmaţi de ideea unei întâlniri. Când nu mai ai nimic să reproşezi, când nu mai ai nimic de zis, pare că tot ce ai trăit a fost o simţire de moment, o toană. Prietenii se schimbă odată cu evoluţia ta, iar unii se pierd, alţii apar noi în peisaj. Nu e nimeni vinovat, există prieteni pentru fiecare perioadă a vieţii tale, există momente când numai acei oameni te vor înţelege cel mai bine şi numaoi alături de ei te vei simţi bine.

Astăzi, cu toate noile medii de comunicare, este aproape imposibil să rupi comunicarea cu cineva. Chiar dacă o faci din umbră, să vezi măcar că omul acela este bine şi sănătos, relaţia, cel puţin în sufletul tău, rămâne. Da, nu este acea flacără aprinsă de bucurie, este un foc stins, plin de jăratec, dar oricând poate fi aprins.

Nu uităm prietenii, doar ne ascundem. La un moment dat fugim pentru că nu mai este nimic de împărţit şi nu este nimeni vinovat. Dar ai răni dacă ai spune “prietene, mulţumesc pentru amintirile frumoase şi timpul petrecut alături de tine, dar cred că nu mai e nimic aici, pentru noi.” Aşa că începi să te distanţezi, să fugi şi în final, te ascunzi. Prieteniile mor, dacă nu sunt hrănite, iar atunci tu îţi vei îndrepta capul către un nou drum, pe care speri să găseşti alţi oameni dornici să împartă singurătatea cu tine…

Trend-ul societatii actuale: Downshifting-ul

Acum cateva luni, mi-a ajuns la urechi un termen care mi-a starnit curiozitatea, si anume acela de “downshifting”. Bineinteles ca am cautat o explicatie, sa vad ce inseamna. Si am aplicat cea mai simpla metoda, metoda “google it”. Mare mi-a fost mirarea sa vad cate pagini a generat acest cuvant. Bun, dar ce este cu acest downshifting?

Daca ar fi sa luam cea mai simpla explicatie si cea mai la indemana, adica preaslavita wikipedie, ea ne invata ca acest termen reprezinta un comportament social in care indivizii aleg sa traiasca mai simplu pentru a evada din stresul cotidian si obsesia aspectului material, caracteristica zilelor noastre. Practic, prin acest comportament se incearca crearea unei balante intre munca si timpul liber. Desi am fi tentati sa spunem ca este un termen nou, acesta a aparut inca din anii ’90. Practic,cum se manifesta acest comportament? Se pune mai mult accent pe partea spirituala a vietii si existentei indivizilor, valorile sunt altele si nu cele proclamate de societatea consumerista, timpul liber capata o noua valenta, petrecerea timpului cu prietenii si familia este un lucru ce ocupa un loc principal in agenda adeptilor acestui stil de viata.

Gasiti tot articolul aici

Unde este timpul meu liber?

Descopar ca si lipsa unui job iti poate ocupa la fel de mult timpul liber:). Da, in conditiile in care te ingropi in proiecte, examene si minunata licenta pe care trebuie sa o alcatuiesti si nu stii exact cum sa incepi sau daca e bine ceea ce ti-ai propus tu. Mizez pe inspiratia divina care ma va coordona in asezarea gandurilor. Bun, nu mai am job, ca am zis sa imi dedic timpul scolii, dar descopar ca tot nu e suficient. Poate e doar o stare de moment, cand simti ca toate sunt grele, multe si chinuitoare. Problema este ca imi vreau timpul liber inapoi. Ramasesem datoare cu un articol despre downshifting pentru un site si chiar m-am apucat sa scriu, printre multele activitati legate de scoala. Am zis ca mai este nevoie si de timp liber sa faci ce vrei tu, ce iti hraneste spiritul si sufletul ca sa fii impacat si implinit.

Mi-ar placea mult sa stau sa vad filme, sa citesc, sa ma plimb, sa caut locuri noi si frumoase, unde sa ma simt bine, sa impart zambete si clipe frumoase cu prietenii si cei dragi. Si iata-ma totusi, cu prietenul meu singuratic, laptopul. Presimt o prietenie stransa cu acest instrument tehnologic, care in cei 3 ani de facultate, rareori m-a dezamagit.

Sa scriu pe blog?Am sa incerc, dar asta inseamna timp liber:). Si stau si ma gandesc, oare nu acesta va fi cel mai mul timp liber pe care il voi mai avea, avand in vedere ca dupa terminarea unei facultati vine pasul nr.2 angajarea definitiva si cladirea unei cariere, conform invataturilor de baza ale societatii?

Eh, ca sa incheiem intr-o nota optimista, simt cum vine primvara si caldura, ceea ce e un lucru bun si care poate sa iti creeze o stare de spirit pozitiva. Iar o plimbare prin oras seara si o bere la terasa cu prietenii, intre o lucrare de licenta si proiecte, sunt foarte binevenite.

An nou, articole noi

Well, cliseul cu “ce aduce anul nou” functioneaza si in cazul meu. In primul rand, m-am hotarat sa imi fac timp pentru blog, care,saracul, ramasese in paragina pe platforma wordpress-ului. Asa ca am hotarat sa sterg praful de pe el, sa ii schimb putin aspectul, asa, ca de nou inceput.

Nu am de gand sa fac bilantul anului 2009, toata lumea face asta, deja eu am uitat de anul trecut, pentru ca 2010 m-a asaltat. Evident, cu o sesiune a naibii de grea, care pare sa nu se mai termine, desi vineri ar trebui sa ii punem capat. Apoi, am implinit 21 de ani, deci sunt majora in toate statele lumii;)). Job-ul este la final de contract, dar poate sunt printre putinii care se bucura, pentru ca sa fii operator de date la ASTRA Asigurari nu este chiar job-ul ideal pe care si l-ar dori cineva,dar timp de 6 luni mi-a imbunatatit aspectul financiar. Probabil acest aspect va fi cel mai afectat, somajul nu este bun deloc pentru “partea economica”.

Dar macar voi avea timp sa ma ocup si de lucrurile care imi solicita foarte mult atentia si timpul. Primul ar fi licenta, de care trebuie sa ma ocup intens, iar al doilea,dar care este pe termen relativ scurt, este internshipul la care am fost acceptata, in redactia Hotcity.ro. So, in curand ma veti citi mai des pe www.hotcity.ro, unde voi incerca sa aduc zambete, sa aduca o pata de culoare in cultura urbana feminina. Nu stiu cum se va desfasura toata aceasta activitate, dar planurile sunt foarte misto si presimt niste articole foarte faine.

Anul 2010 incepe exact asa cum este si viata:nici roz, nici negru, ci multicolor. Dar desi nici nu a inceput bine anul, am invatat o lectie. Ca pentru a putea fi fericit cu adevarat, ai nevoie de sanatate si ai nevoie sa stii ca oamenii dragi sunt si ei sanatosi. Iar cand esti in impas, apare o mana intinsa care sa te ajute. E mare lucru sa ai oameni care pur si simplu sa te ajute pentru ca asa sunt ei, buni. Iar pe acesti oameni, pur si simplu ii iubesc, iar daca vor citi aceste randuri, sunt sigura ca se stiu ei cine sunt :).

Pana la urmatoarea postare, va pup si va imbratisez.Promit sa scriu mai des.

Lecţia 1: Viaţa,simplă, cum e ea.

Uneori, viaţa îţi lasă senzaţia că ea nu reprezintă nimic mai mult decât un lanţ de evenimente neplăcute, cu ceva urme de bucurie. Tu încerci să găseşti acolo “luminiţa de la capătul tunelului” dar viaţa zice “Ia stai tu aşa, unde crezi că te duci, ce luminiţă?”. Iar când e să se aleagă praful, se alege de tot praful.

Oamenilor le este greu să recunoască că au probleme, de obicei, ne este ruşine să recunoaştem că n-avem bani, că n-avem slujbă sau mai ştiu eu ce alte probleme. Le ascundem până în momentul în care îţi dai seama că oricum ceilalţi s-au prins de mult timp, numai că nu ţi-au zis. Apoi vine partea a doua, în care recunoşti că ai probleme, dar ţi-a fost greu să o spui. Ei te vor înţelege, că doar sunt familie, prieteni, iubit, iubită, colegi etc. Dar tu te înţelegi? Eşti capabil să recunoşti că ai o problemă fără să îţi fie ruşine? Ne ascundem de multe ori în spatele unor motive puerile şi aberante, zicându-ne că dacă îi minţim pe noi înşine, îi minţim la fel de bine şi pe ceilalţi. Dar aşa nu se rezolvă nimic.

Dificil este când ştii că ai probleme pe toate planurile, nu ai perspectivă sau soluţii, şi eşti conştient de faptul că nu este doar o situaţie temporară, ci că aşa va fi pe un termen nedefinit. Poate fi scurt sau poate dura la infinit. Această nesiguranţă te roade interior atât de tare, încât nici să arunci un “Bună” în sictir nu mai ai forţă. Ce este mai grav, că atunci când apare problema banilor, toate celelate se adună împreună cu asta, astfel încât simţi că viaţa e de căcat, nimic nu merge bine şi că tu n-ai noroc deloc.

Ok, banii sunt importanţi, te ajută în multe privinţe, dar uneori îţi iau ochii şi nu mai vezi nimic din CE AI în viaţă, ci vezi doar tot ce ai putea avea, dacă ai avea bani. Ne este atât de greu să iubim ce avem, să ne bucurăm de oamenii din jur, mereu ne îndreptăm privirea spre partea financiară. De multe ori suntem nevoiţi, că deh, ăsta e preţul pe care îl plătim în societatea asta de 2 lei a consumerismului pe bandă rulantă. Zici că ne-a luat D’zeu minţile.

Oamenii sunt trişti. Şi eu sunt tristă, totul în jurul nostru e trist. Am zile când plâng în fiecare zi, dar încerc ca măcar să şi râd pe cât de mult plâng. Simt că aşa sunt mai câştigată. Probabil că încerc să mă auto-încurajez să nu mai las problemele să mă afecteze atât de tare. Priorităţile trebuie să fie cele de care ne ocupăm în primul rând, problema e care ne sunt priorităţile?

Azi am primit o lecţie importantă de la o persoană foarte dragă, şi prin discuţia cu persoana, mi-am dat seama cât de mult m-am schimbat în ceva ce nu îmi doream niciodată să ajung. Am simţit cum optimismul meu veşnic a ajuns la ultima suflare, m-am văzut atât de fragilă şi de neajutorată. Am încercât să mă uit în oglindă şi am comparat ceea ce sunt cu ceea ce am spus mereu că voi fi. Foarte puţine din ce am visat au rămas.Şi nici măcar nu ştiu când am pierdut multe părţi din mine, şi nici nu ştiu dacă le voi mai recupera vreodată. Nu spun că am ajuns un om de care să nu fiu mândră, dar în acelaşi timp, am pierdut părţi valoroase din mine, am încetat să fiu tot ceea ce mă definea.

Şi astfel, am devenit un hibrid între ceva ce vreau să fiu şi între ceva ce nu îmi doresc să mai fiu, dar de care îmi este foarte greu să scap. Frânturile de amintiri despre cum credeam eu că sunt au murit acolo, în drum spre pierderea esenţei. Şi am ajuns un omuleţ mic şi morocănos, care este nemulţumit şi crizat, uitând de ce făceam oamenii să mă placă printr-o privire, un gest, cuvânt, un zâmbet…

Poate că nu mi-am pierdut “acel ceva” ci doar l-am îngropat atât de bine, că nici eu mai ştiu unde e. Şi sunt tristă,căci mi-e dor de mine. Întâmplările recente din viaţa mea mi-au lăsat un gust amar, pe care nu mai ştiu cum să îl îndulcesc. Tot încercând să nu mă ales afectată, am eşuat şi m-am şi pierdut pe mine. Nu m-am ales cu nimic, nu mai am energia aia debordantă, zâmbetul permanent, pofta de viaţă. Nici să vorbes, uneori, nu-mi mai vine. Şi eram o persoană foarte vorbăreaţă. Totuşi, mi-au rămas pistruii:) Şi puţin umor, acolo, de sămânţă.

Ah, cu un oftat de dor şi o privire întristată îmi închid rănile şi supărările. Mi-am propus să ies din această letargie îmbinată cu isterie şi depresie, să mă apuc să fac ordine în viaţa mea. Nimeni în afară de mine nu poate să facă asta.

În viaţă, când eşti la pământ, nu te aştepta să te ridice cineva, poate o va face, dar e posibil să fie  cam târziu. Singurul care te poate ridica eşti tu. E mai greu şi dureros, dar atunci eşti cu adevărat puternic. Iar viaţa este o lecţie continuă pe care o învăţăm până murim.

Amalgam cotidian

Aşa cum am scris în postul de ieri, pe site-ul www.arenabiz.ro a apărut interviul luat de mine lui Andrei Roşca, fondatorul celui mai cunoscut blog de cultură, www.bookblog.ro. Mi-a făcut o mare plăcere să îl cunosc şi să stau de vorbă de el. A fost printre puţinii care a înţeles exact ce doream să aflu de la el, că nu îmi doream un simplu interviu sec în care el primeşte de-a gata întrebările de la mine şi apoi răspunde în cel mai diplomat şi pr-ist mod.

Andrei a fost foarte sincer, a vorbit deschis, la cafea, de parcă ne ştiam de mult timp. Asta mi-a plăcut mult, că a înţeles că pe acest site vrem să oferim poveştile reale ale proiectelor de succes din online. Şi am stat şi am povestit şi aşa am reuşit să aflu multe lucruri interesante despre Bookblog, dar nu numai. Aici aveţi link. Vă recomand să citiţi. Veţi afla multe lucruri interesante: http://www.arenabiz.ro/bookblog-de-la-pasiune-la-business/.

În altă ordine de idei, presupun că deja aţi aflat de protestele ca au loc de câteva zile în Republica Moldova, de aşa zisă revoluţie, dar care întârzie să apară efectiv.

Becali este înscris pe listele partidului PRM pentru a candida la alegerile Euro-parlamentare. Hmmm, ceva ciudat la mijloc? Da, doi oameni care s-au “alintat” ani la rând cu apelative de genul “maimuţă beată” sau “satanist” devin colegi de partid, ba chiar ai spune că brusc sunt “fraţi”. Mă întreb, ce ar zice Caragiale dacă ar mai trăi? S-ar amuza şi ar scrie un “moment” comic sau şi-ar lua câmpii?

Eu…descopăr cât de mult m-am schimbat în ultimii doi ani. Nespus de mult, uneori nici eu nu mă mai recunosc. Dar nu este ceva negativ, este pur şi simplu o reacţie normală la vârsta asta. Încep să descopăr cine sunt şi ce vreau, chiar şi cu riscul de a pierde anumite persoane. Trist, dar adevărat.

Mi-e dor de mare şi de munte, mi-e dor să ies din Bucureşti, să fiu câteva zile singură cu persoanele dragi mie. Aici, în Bucureşti, mă cuprinde un plictis existenţial dezolant, care nu mă caracterizează. Mi-e frică să nu rămân aşa.

Mă uit la meci, Champions League, Liverpool-Chelsea. În minutul ăsta, care e undeva în jurul minutului 55, scorul este 2-1, pentru Chelsea. Nu îmi place, nu îi suport pe cei de la Chelsea. Ţin cu Liverpool şi sper să câştige. Dinamo pierde la Craiova cu 2-o şi mai joacă şi în 10 oameni, după eliminarea lui Niculescu.

Beau o bere Redd’s. Bună, de femei. Nu e de băut la masă, ci doar aşa, să nu zici că n-ai băut bere. Motanul meu doarme liniştit pe fotoliu. Habar n-are de nimic, nici de dramele din Chişinău, nici de dramele din fotbal, nici de dramele mele interioare. Este el şi fotoliu, într-un som atât de dulce şi profund. Am multe momente în care îl invidiez….

Later edit: Fuck! E minutul ’67 şi Chelsea conduce cu 3-1 pe Liverpool:(. Mda, nu cred că mai sunt şanse pentru Liverpool. Şi când te gândeşti că Liverpool a condus destul de mult timp din joc…

De ce nu mai scriu?

Asa cum cred ca se vede cu ochiul liber, de ceva timp nu am mai scris pe nici un blog. Nu am mai avut acel feeling drag mie sa ma apuc sa imi insirui toate aberatiile ce izbucneau in capsorul asta al meu. Si daca de o luna nu am mai scris, mi-am pus intrebarea logica:de ce mi-am facut un blog si de ce inca il mai am? Mi-am facut blog din mai multe motive:principalul a fost sa am un loc al meu unde sa adun tot ce scriu si in acelasi timp sa impartasesc si cu ceilalti, poate pe unii chiar ii va interesa. Bineinteles ca mi-am dorit sa fac ceva cu blogul, dar usor, usor, citindu-i mai des pe Zoso, Arhi, Piticu’, Visurat, mi-am dat seama ca ceea ce fac eu nu se numeste blogging, ci e mai mult un capriciu. Pentru a fi blogger iti trebuie destule calitati si mai ales, fructificate zilnic. Or daca nici macar nu sunt in stare sa actualizez zilnic blogul, ce sa mai vorbim si de continut relevant pentru cititori? Evident, apoi mi-au perit toate gandurile legate de a face din acest blog unul de succes.

Traficul meu este unul infim, la fel si numarul posturilor. So, am stat si am analizat situatia, daca sa il inchid sau sa il pastrez. Si am decis sa il pastrez. De ce? In primul rand, am inceput  cu drag acest blog, asta este una din pasiunile mele, sa scriu. Consider ca am cate ceva de spus si nu vad de ce nu as face-o. Apoi, daca am vazut care imi sunt problemele, solutia nu este sa stau si sa ma plang, ci sa incerc sa evaluez corect situatia si a o imbunatati. Nu cred ca voi ajunge la reteta bloggerilor de succes, de altfel nu as putea scrie zilnic doar pentru ca trebuie. Nu, prefer sa scriu mai rar decat sa scriu zilnic si prost sau irelevant. Multe articole, bloguri, site-uri sunt irelevante, nu aduc nou, nu schimba nimic, sunt doar copii false dupa modele de succes. Dar acesta nu este un site, este un blog, este punctul meu de vedere exprimat cu privire la diverse evenimente, situatii,imprejurari, lucruri etc.

Am ramas surprinsa sa vad ca desi nu am facut nici un fel de promovare acestui blog de ceva timp, cititorii continuau sa vina. Putini, ce-i drept, un numar foarte mic pentru marii zei ai blogosferei, dar pentru mine era de ajuns sa stiu ca totusi sunt citita fara sa depun un efort. Si m-am gandit, dar eu ce le ofer acelor oameni care fie se intorc, fie vin pentru prima oare pe acest blog? Si am decs sa schimb, sa incerc sa scriu mai des, sa ofer acelora dintre voi care intrati si ma cititi, sa va ofer ceva interesant.

In acest moment, nu va pot oferi decat noul site pentru care lucrez www.arenabiz.ro, un site ce doreste sa ofere povestile de succes din online-ul romanesc, in asa fel incat si tinerii si noii antreprenori sa isi poata gasi fie un model, fie sa afle ca nimanui nu i-a fost usor sa ajunga acolo unde este. Primul interviu luat este cel cu Florin Grozea de la Hi-Q, care a dezvoltat proiectul www.eOk.ro. Aici gasiti si interviul:http://www.arenabiz.ro/e-ok-sau-nu/. In scurt timp,  va fi postat pe site si interviul cu Andrei Rosca de la Bookblog, despre succesul unui blog de cultura.

Promit sa revin mai des si cu articole interesante.Pana atunci, bucurati-va de zilele frumoase si insorite de primavara.