Spune NU revistelor pentru femei!

Sunt genul de fata care nu crede in revistele pentru femei. Si nu pentru ca nu sunt pasionata de moda, cosmetice sau cum sa fiu fericita, ci pentru ca majoritatea sunt umplute cu quiz-uri stupide de genul „10 trucuri ca sa afli daca te insala” sau „10 pasi simpli pentru a fi fericit”. Pai daca ar fi asa usor, cred ca am fi o planeta populata numai cu femei fericite, implinite si dornice sa imparta bucuria cu ceilalti. Dar nu e asa, si nici nu exista 10 pasi clasici pe care sa ii urmam cu totii si sa descoperim fericirea.

Pe langa aceste quiz-uri, am impresia ca redactorii acestor reviste, si culmea, sunt femei, isi considera cititoarele niste fiinte cu un IQ extrem de scazut, care nu stiu decat sa isi puna unghii false, sa se uite la filme siropoase si sa fie obsedata de gandul ca barbatii sunt niste porci prin definitie, care insala si nu dau doi bani pe ele. Plus ca reviste sunt pline de reclame si nu intotdeauna sunt potrivite pentru target. In reviste ca Glamour sau Marie Claire, de ce ai pune reclame la niste produse foarte scumpe, cand stii bine ca femeile care cumpara aceste reviste au bugetele mai mici decat femei care cumpara Tabu sau The One? E drept ca si invers se poate, sa cumperi o revista pentru un public cu bani si sa nu iti permiti multe din produsele prezentate.

Orice publicatie are nevoie de editorial, materiale scrise, nu doar adunaturi de quiz-uri. E usor sa gasesti pe net 10 trucuri pentru marile probleme, insa e greu sa analizezi si sa oferi solutii. Dar fetele care scriu sunt constiente de asta, insa prefera sa ofere aceste mici articole ce sunt la mare cautare, insa acestea se uita in primul minut dupa ce ai inchis revista. Revistele cu adevarat bune sunt cele pe care le poti deschide si la sase luni distanta pentru  a reciti un articol.

Nu voi fi ipocrita, mi-au trecut prin maini aproape toate revistele pentru femei: si cele mai scumpe, si cele axate mai mult pe cancan sau cele axate pe moda, si cele generaliste. Si am putut sa imi fac o parere. Unele au decazut mult fata de  conceptul lor initial sau fata de editiile lor din strainatate, altele n-au avut nici o sansa inca de la inceput.

Si da, citesc o revista, ba chiar sunt fana si o cumpar luna de luna. Este vorba de Elle. Nu vreau prin acest post sa ii fac reclama revistei, insa eu o consider un exemplu de urmat pentru toate celelalte reviste. In opinia mea, Elle este revista cea mai inteligenta, bine facuta si documentata pentru femei. Azi dimineata de exemplu, in drum spre servici, am citit un articol extrem de bine facut despre discriminarea pe podium a modelelor, in special datorita culorii. Inclusiv astazi, modelele de culoare castiga mai putin decat celelalte, nu sunt atat de dorite pe podium ca modelele albe si nici nu sunt atat de multe. Iar designerii gasesc scuze de tot felul, princiapala fiind faptul ca nu se potrivesc cu conceptul prezentarii. Bineinteles, articolul este mult mai amplu, nu stau sa fac rezumat, insa este un exemplu de cum se pot face materiale bune. E drept, s-a si muncit la el.

Revistele pentru femei ar trebui sa fie interesante, sa ne invete cate ceva despre noi, despre cum sa ne mentinem sanatoase. Nu am nimic impotriva cu expunerea de produse, promovarea lor si cu articolele in care sunt prezentate trucuri de tot felul. Avem nevoie si de ele, dar as vrea sa vad mai mult continut editorial si mai putin bla-bla-bla.Interviurile cu diferite personalitati, materiale scrise de oameni interesanti si conceptele creative ale articolelor raman in mintea noastra si ne conving sa cumparam si luna viitoare.

Daca nu vor schimba nimic unele reviste, vom prefera sa citim un articol de pe nu stiu ce site decat sa cumparam diverse reviste  si tot  publicatiile  vor avea de suferit. Sunt prea multe si prea putine bune. Gasiti solutia pentru a va diferentia si a oferi ceva cu adevarat interesant.

E timpul să o luăm de la capăt, ca de fiecare dată!

Deşi mi-am propus sa scriu mai des pe blog, nu mi-a ieşit. Am scris însă, in fiecare zi. Şi nici nu stiu cum să descriu, scriu zi de zi despre filme, adică am îmbinat utilul cu plăcutul.

Câteva schimbări in viaţă, care au venit o dată cu schimbarea de anotimp, mi-au readus echilibrul in viaţă şi, în acelaşi timp şansa să fac ceva cu adevărat plăcut. Incă o dată viaţa mi-a dovedit că există o karma a fiecărui individ, pe care oricât ai nega-o, ea există.

Trecând la lucruri mai vesele, în ultima vreme am tot văzut filme, muuulte. Însă anul acesta se pare că animaţiile sunt la putere.  Sunt un gen de film cu totul aparte, care reuşesc atât de uşor să te transpună într-o stare şi într-o altă lume, încât pe durata filmului reuşeşti intr-adevăr să uiţi de orice fel de problemă cotidiana. Lumi diferite, decoruri spectaculoase si personaje inedite, cam astea sunt lucrurile pe care orice film animat le promite.

Dupa Rango,  o animaţie de care m-am indrăgosit, acum e locul pentru Rio, un film cu totul special. Povestea unui papagal domestic, care nu ştie sa zboare si care descopera lumea fascinanta a Braziliei, alaturi de dragoste, curaj şi aventura. De ce merita? Uiţi cu totul de viaţa ta, pentru o ora şi jumătate eşti în lumea lui Blu, un papagal albastru al naibii de simpatic. Nu vă povestesc mai multe, credeţi-mă, merită să-l vedeţi pentru că nu veţi regreta.

Voi reveni cât de curand cu alte idei frumoase de pretutindeni.

And the Oscar goes to…

Dacă este sfârşit de februarie, se ştie: ne delectăm cu decernarea Premiilor Oscar. Pentru mine a devenit un ritual de vreo doi ani sa urmăresc in direct festivitatea. Chiar dacă nu întotdeauna a ieşit cum am vrut eu, este un spectacol ce merită văzut de la cap la coadă, nu numai pentru a descoperi cine sunt marii câştigători, dar putem vedea la un loc o mulţime de vedete unele mai populare, altele mai puţin populare, defilând pe covorul roşu.

Pentru doamne şi domnişoare, cred că un alt motiv ar fi faptul că putem admira unele dintre cele mai inedite ţinute. Se ştie că la aceste gale toate participantele de sex feminin îşi etalează cele mai excentrice, scumpe, frumoase rochii pe care le au in garderobă. Şi nici cu bărbaţii nu ne e ruşine, un Brad Pitt la costum sau un Leondardo DiCaprio, Robert Downey Jr sau chiar James Franco aranjaţi ne taie răsuflarea.

Revenind la premii. Anul ăsta este primul an după foarte mulţi când am mai multe filme preferate pentru premiul „Cel mai bun film”. Personal, eu consider că Inception este un film uluitor şi unic. Un film care îţi solicită fiecare parte a creierului, care te ţine în suspans şi care este mind blowing. Restul, sunt filme bune sau foarte bune.  Dar Inception este cu totul special. Şi ştiu că nu va câştiga, aproape nici un film SF n-a avut succes la aceste premii. E prea complicat,  prea puţin sensibil, sau cu o poveste lacrimogenă. Plăcerea mea nevinovată rămâne acest film.

Totuşi, The King’s Speech m-a surprins într-un mod plăcut. O poveste umană incredibil de frumos transpusă pe peliculă, un film care transmite o multitudine de emoţii, te face să râzi, să tresari, să plângi şi la final să te bucuri de reuşita regelui bâlbâit. Trei actori mari, care fac dintr-o poveste aparent nesemnificativă, una plină de curaj şi o transformă în povestea unei prietenii şi a unui om care a învins. Într-adevăr, este a doua mea opţiune. Merită multe premii.

Când am văzut trailer-ul filmului 127 hours, m-am gândit că va fi ca un documentar despre povestea unui sportiv excentric şi nebunia de a face lucruri pe care puţini au curajul. Să faci sport extrem este periculos clipă de clipă, asta ştim cu toţii. Însă Danny Boyle ne convinge din nou că este un mare regizor. Filmul ar fi putut fi atât de banal, doar 90% din film îl vedem pe James Franco prins între stâncile nemiloase ale Marelui Canion. Dar nu a fost doar atât. Regizorul ne-a propus o poveste emoţionantă a unui om prins la limita dintre viaţă şi moarte, limită unde fiecare dintre noi descoperim de ce suntem capabili să facem pentru e ne salva. Da, probabil toţi au fost socaţi de scena în care îşi taie mâna. Dar priviţi mai departe, ceea ce învaţă el în această experienţă este important. Şi alături de el, învăţăm şi noi. Învăţăm să preţuim viaţa şi ce este în jurul nostru.  Modul în care se succed imaginile, te impresionează. Din punct de vedere al imaginii, mi s-a părut foarte original. James Franco a făcut un rol bun, a reuşit să transmită toate stările pe care un om le trăieşte în acele momente de agonie. Într-adevăr, un erou şi un luptător.

Evident, Black Swan. Da,este un film bun, care are toate şansele să ia premii multe. Natalie Portman a convins încă o dată, dacă mai era nevoie, că este o actriţă foarte talentată. Cred că ea va câştiga Oscarul pentru cea mai bună actriţă şi m-ar bucura mult.

True Grit şi The Fighter sunt două filme care se încadrează perfect în tiparul filmelor câştigătoare. Numai că subiectele au mai fost abordate oarecum la fel şi în No Country for Old Men sau The Wrestler. Sunt două poveşti puternice, viaţa aşa cum este ea, cu toare durerile şi greutăţile ei. Totuşi, nu cred că vor lua statueta pentru cel mai bun film.

Ştiu că cea mai mare vâlvă a făcut-o The Social Network. Şi nu înţeleg de ce. Am văzut filmul foarte atentă, dialogul impecabil, replici care curg repede, gândite bine. Actori care joacă ok, regia la fel. Este un film bun, dar filme ca ăsta am impresia că mai vezi, faţă de celelalte nominalizate, mă refer la cele care au cele mai multe nominalizări, nu cred că are ceva în plus. Poate sunt eu fană altui gen de filme, dar chiar nu cred că ăsta e filmul anului.

Colin Firth, Helena Bonham Carter, Inception, 127 Hours, Natalie Portman, Black Swan, The King’s Speech….Orice premiu care va fi acordat pentru unul din filme sau actori, este o bucurie pentru mine. Două nume mari lipsesc: Christopher Nolan şi Leonardo DiCaprio. Ar trebui apreciaţi mult mai mult fiecare pentru talentul cu care ne oferă numai filme unul şi unul. Poate în anii care vin.

So, let the show begin.

Today, God is a DJ

Poate cei care care mă cunosc mai bine, ştiu că una dintre marile mele pasiuni este muzica electronică. În ultimii ani, pot să spun că sunt la curent cu marile evenimente şi cele mai importante(din păcate, nu am cum să ajung la ele), dar încerc ca la cele din Bucureşti să ajung cât mai des. Ascult zilnic genul ăsta de muzică şi este stilul de muzică pe care îl ador pentru că mă binedispune de fiecare dată. Încerc să ascult câţi mai mulţi artişti, formaţii, pentru a vedea cât de departe se poate ajunge, care este gradul de creativitate şi de noutate.

Cum a început pasiunea? Culmea, tatăl meu este cel care mi-a deschis apetitul pentru acest gen de muzică. Am ascultat şi Kraftwerk, Jean Michel Jarre, Robert Miles etc. Dar probabil că cei care m-au cucerit definitiv sunt cei de la Faithless. Când am ascultat prima dată „God is a DJ” am ştiut că acest microb al muzicii electronice(aici includ toate genurile şi sub-genurile), nu mă va lăsa niciodată.

Astfel, după ce m-am delectat cu această capodoperă, am căutat să ascult şi să cunosc muzica bună a acestui gen. Tata a venit cu cd-ul la mine şi mi-a zis „Ia uite ce am cumpărat, hai să ascultăm” (văzusem de n ori videoclipul la tv).

And that’s how the story begins…

P.S.În curând, voi lansa o nouă rubrică pe blog, legată de muzică în care voi publica articole despre artiştii mei preferaţi, vă voi arăta nişte melodii excepţionale şi am să vă fac mai cunoscută această lume, care este una cu totul deosebită din toate punctele de vedere. So, stay tuned.

2.2

Sursa poza:www.deviantart.comSă îţi proiectezi o imagine ideală asupra vieţii tale pare ceva normal, ba chiar constructiv pentru că te ajută să îţi găseşti visele şi drumul astfel încât să poţi obţine ceea ce îţi doreşti de la viaţă. Dar cu timpul înveţi că nu este aşa, că din acea imagine ideală rămân cioburi de iluzii şi mormane de deziluzii.

De mic, eşti invăţat să visezi, să îţi doreşti să fii cineva/ceva. Apoi, viaţa ta devine o cursă haotică şi obositoare în care alergi pe un singur drum, cel pe care tu l-ai ales crezând că la finalul lui vei deveni acel cineva/ceva. Însă de multe ori, cursa are multe hopuri, poate prea multe, cazi la pământ, oboseşti şi nu prea ai timp să vezi ce e în jurul tău, pentru că te temi că nu vei ajunge la final. Câţi dintre noi câştigă cursa cu propriul lor destin? Câţi dintre noi devin ceea ce vor să devină?

An de an, visezi să avansezi, să cunoşti mai mult, să câştigi mai bine, să ai o casă mai mare, o maşină mai performantă, cele mai noi gadgeturi, cele mai scumpe creaţii vestimentare etc. Alergăm într-una după recunoaştere, atât profesional, cât şi ca individ, ca persoană. Prin tot ceea ce facem vrem să obţinem o aprobare a propriilor noastre înalte aşteptări cu privire la noi înşine.

În timp, descoperim că multe lucruri pe care le credem despre noi, ne-au fost „implantate” în minte de către cei din jur, societate, comunitate etc. Înaintăm în viaţă cu false concepţii despre persoana noastră, ne minţim simţindu-ne confortabil cu un stil de viaţă mediocru, dar adaptat cerinţelor societăţii. Asta până când, intr-o zi, descoperi că tu nu mai aparţii acestui gen de oameni, tu nu mai aparţii acestei lumi, deşi trăieşti în ea. Simţi că dorinţele tale se îndepărtează cu mult de ceea ce credeai că vrei până în momentul actual. Ai un bagaj imens de amintiri al unei vieţi pe care ai trăit-o crezând că asta îţi doreşti, dar care nu era a ta, era a unei proiecţii. Era viaţa proiecţiei tale ideale. Nimeni nu este perfect şi atunci nici viaţa ta nu este perfectă. Şi a-ţi dori ceva perfect nu duce decât la deziluzii. Însă nici unul dintre noi nu se poate abţine de la a-şi imagine propria lui viaţă perfectă. Şi crezi că poţi să te joci de-a visatul, dar fără să îţi dai seama, gândul ăla s-a ascuns adânc în mintea ta, de unde se hrăneşte zi de zi, creşte pe zi ce trece şi tu nici nu ştii.

22 de ani este o vârstă frumoasă, eşti tânăr şi, teoretic, nimic nu este imposibil, nimic nu stă în calea fericirii… decât tu însuţi. Atât timp cât ştii cu adevărat cine eşti, ce îţi doreşti şi ce poţi obţine prin forţe proprii, nimic nu ar trebui să fie imposibil. Numai că, nu-i aşa, nimic nu e atât de simplu. A te cunoaşte pe tine însuţi nu ţine  de vârstă, ţine de experienţa de viaţă şi momente cheie în care a trebuit să refaci evaluarea propriei persoane astfel încât să poţi merge mai departe corectând greşelile. A fi fericit cu viaţa ta este o lecţie care lipseşte cu totul din lumea ta.

Vieţile oamenilor se schimbă considerabil de la generaţie la o alta. Dacă acum 22 de ani la această vârstă erai un om cu serviciu şi poate familie, acum, 22 de ani înseamnă posibilitatea de începe. De a începe să trăieşti, să devii cineva. Cât timp îţi ia asta, depinde de cum reuşeşti să te baţi cu destinul, ca la final să iasă aşa cum ti-ai dorit tu.

Cu cât mai adaugi un an, cu atât acel optimism infantil moare uşor, uşor. Devii mai realist, mai pragmatic şi mai puţin visător. Nu ştii, eşti tu sau proiecţia ta s-a adaptat mai repede în societate decât tine?

Un moment în viaţă contează. Când în fracţiunea de secundă în care genele tale s-au atins şi în loc să fii orbit de un întuneric, ti-au apărut imaginile vieţii tale. Nu le desluşeşti pe moment, dar de atunci încolo, inconştient, viaţa te va trage după ea către acele imagini. Când le vei găsi, vei ştii că acolo este locul tău.

Aştept acel zbucium, acel cutremur al genelor mele…Până atunci, merg tot înainte.

Unde se ascunde spiritul sărbătorilor?

Decembrie este una din lunile mele preferate. Îmi place acel sentiment pe care îl oferă această perioadă, acela  de apropiere. Poate sună clişeic, poate că mulţi dintre noi ne aliniem la un comportament impus de societate, dar parcă ţi se umple inima de bucurie să ştii că vei fi alături de cei dragi, că poţi face pe cineva fericit. Nu sunt o persoană religioasă, cred mai mult în oameni şi în puterea lor de a-şi clădi propriul destin. Dar Crăciunul pentru mine rămâne sărbătoarea cea mai frumoasă tocmai pentru că în această perioadă ne gândim mai mult la bine decât la rău.

Dar există şi multe alte lucruri care îmi displac. În primul rând, în decembrie şi în general în preajma tuturor sărbătorilor oamenii devin disperaţi. Încep să fie posedaţi de o anumite disperare grotească, ce îi face să uite exact de spiritul sărbătorilor spre care aleargă crezând că aşa sunt mai buni. Ca să fiu mai clară, sâmbătă şi duminică a trebuit neapărat să trec prin Carrefour. Uitasem complet că este Moş Nicolae. Ar fi trebuit să îmi dau seama din parcare, unde nu exista nici un loc liber. Am intrat, o aglomeraţie incredibilă, camere de filmat, doar nu era să rateze televiziunile o ditamai îmbulzeala în Carrefour. Am intrat, mi-am luat ce am avut nevoie şi am plecat. Nu am remarcat atât de mult cum se comportau indivizii la raft, pentru că venisem cu un scop precis.

Dar duminică m-am şocat puţin. Nu mă şoca cât de mult cumpărau şi ce cumpărau oamenii, ci cum cumpărau. Parcă erau speriaţi să nu cumva să îi ia altu’ cutia de sub nas(deşi rafturile erau full, măcar acum, la început de lună). Se îmbulzeau la raft, se înghesuiau, stăteau lipiţi de ele, să nu cumva să mai vadă şi altcineva ce e acolo. Se grăbeau cu cărucioare mari printre raioane, erau nervoşi că e strâmt spaţiul… Toată lumea cumpăra tot felul de aşa zise cadouri, dar nu se citea bucurie pe chipurile lor, ci mai degrabă o nervozitate dusă la extremă. Fiecare dintre cumpărător trebuia să fie el primul la raft, să pună el mână, de teamă să nu rămână fără… La case, acelaşi sentiment de nervoziate. Am impresia că până la sfârşitul lunii vom asista şi la bătăi în hypermarket-uri. Nu numai că este penibil, dar este o imagine grotească să vezi acei oameni nesătuli aruncându-se la rafturi.

Eu ştiu că a alege un cadou trebuie să fie un lucru plăcut, o faci cu drag pentru cineva drag. Iar cumpărăturile nu trebuie să devină un măcel. Dar aşa e la români, le ia Dumnezeu minţile când vine vorba de a face cumpărăturile pentru sărbători. Dragi români, unde vă e spiritul sărbătorilor? Că atunci când vă chinuiţi să cumpăraţi lucrurile materiale pe care voi le consideraţi sfinte pentru a crea atmosfera, uitaţi cel mai important lucru: că spiritul sărbătorilor este ceva intangibil, ce vine din interiorul fiecăruia, vine din suflet. Or dacă tu crezi că o ciocolată sau o halcă de carne trântită pe masă, alături de o urare între două râgâieli face totul, poţi să te duci frumos înapoi în peşteră şi să faci acolo sărbătorile.

Nu uitaţi, magia sărbătorilor vine tocmai din faptul că măcar atunci putem fi şi noi mai apropiaţi unii de ceilalţi, putem să ne mai deschidem minţile şi sufletele şi să fim alături de cei dragi. Restul nu face parte decât  dintr-un decor ce ne ajută să ne simţim mai bine. Nu confundaţi ambalajul cu conţinutul.

Vă urez un Moş Nicolae darnic, care să vă aducă mai multă lumină şi pace în suflete.

Cât timp ne ocupă Internetul?

Săptămâna trecută am fost la Gaudeamus. Am fost şi pentru că ai mei părinţi sunt implicaţi în diferite lansări de carte ca traducători, dar şi pentru că abia aşteptam să văd ce titluri au mai apărut. Nu am să fac o prezentare a târgului, asta găsiţi deja mult mai bine făcută pe alte site-uri.

Însă pot să spun că am reuşit să achiziţionez nişte titluri pe care mi le doream foarte mult. Abia aşteptam să le citesc, să le răsfoiesc şi să mă delectez cu ele. Dar surpriză, până astăzi, adică la o săptămână de când a început târgul(între timp s-a şi terminat) nu am apucat decât să arunc puţin un ochi peste el. De ce? Zilnic, îmi încep ziua cu un ness bun cu lapte şi deschid laptopul pentru a mă pune la curent cu noutăţile din online, media, pr, advertising şi toate domeniile conexe, plus ştirile zilei, să ştiu pe ce lume trăiesc. Dar ştim cu toţii cum e cu petrecut timpul pe Internet, din link în link, din site în site, mai găseşti un artico interesant pe vre-un site, mai găseşti un link pe Facebook, pe Twitter şi tot aşa. Şi când îţi dai seama, hop, au trecut 5-6 ore, poate chiar mai mult. În medie, jumătate de zi este risipită.

Fără să ne dăm seama, petrecem mai mult timp pe Internet decât ar trebui. Alocăm timp acestei activităţi de navigare sau socializare virtuală mult prea mult, defavorizând alte activităţi mult mai productive. Cu siguranţă, o ieşire cu prietenii, o sesiune mică de shopping sunt lucruri care ne bucură. Dar lăsând la o parte acest gen de activităţi, cum ne hrănim nevoia interioară de cunoaştere? Internetul poate fi folosit în ambele sensuri, cunoaştere şi informare, dar cititul unei cărţi  este un act de imaginaţie, care nu poat decât să ajute la dezvoltarea individului.

Revenind la ce ziceam mai sus, chiar îmi doresc să apuc să citesc acele cărţi, iar pentru că sunt implicată într-un proiect care necesită prezenţa mea pe Internet şi nu am cum să nu lucrez la laptop, tentaţia de a căuta şi de a te informa este din ce în ce mai mare.

Pentru că timpul se scurge din ce în ce mai repede în epoca asta, deşi cantitativ este acelaşi, trebuie să fim atenţi cum departajăm activităţile şi cum ne împărţim timpul astfel încât să nu uităm de nici o nevoie spirituală sau intelectuală. Pare mai uşor să citeşti o recenzie, un articol pe blog sau pur şi simplu un rezumat al unei cărţi, dar cititul unei cărţi trebuie tratat ca o activitate de relaxare, ca un joc de imaginaţie care nu poate decât să aducă satisfacţii individului. La fel şi orice altă activitate care nu implică online-ul sau calculatorul. Lumea este aici, lângă noi, trebuie doar să deschidem ochii şi să vrem să o explorăm.

Până una alta, am decis să închid laptopul şi să răsfoiesc câteva pagini :).