In familie

Well, well…iata ca a trecut si Pastele si am revenit pentru putin timp pe aici:) Sunt destul de ofticata pentru ca nu stiu ce are laptopul meu si nu pot scrie cu diacritice:( si sper sa nu ma injurati, nu va dura mult. Evident ca se va vorbi despre Paste si tot ce a fost saptamana asta.

Pentru minele Pastele nu prea conteaza ca eveniment religios, sunt asaltata de toate datinile, obiceiurile si povestile, insa nu prea ma incanta. E drept, ca povestea lui Iisus este fascinanta, tocmai de aceea este si greu de crezut, insa nu despre credinta mea este vorba in acest articol. Ci despre faptul ca pentru mine Pastele este asociat cu familie si caldura. De mica, am fost crescuta cu impresia ca aceasta sarbatoare este sobra si ca nu te poti distra ca la Revelion, umbland pe strazi si facand spectacol. Atmosfera de petrecere exista, bunadispozitie nu dispare nici de Paste, numai ca de data aceasta toate se petrec in casa, fara a privi ochiul curiosului, pentru a pastra acel aer sobru caracterisitic acestei sarbatori.

Acum, fiind libera sa imi aleg cum doresc eu sa imi petrec Pastele, am fost surprinsa sa vad ca nu vroiam decat sa il fac cu familia. De obicei, la varsta asta, orice ocazie de a sta departe de parinti si a te duce cu prietenii in cluburi sau mai stiu eu unde, nu se rateaza. Insa, de data asta, nu mai era la fel. Nu ma incanta deloc ideea de a ramane singura si de a-mi petrece Pastele cum vreau eu. Din aceasta sarbatoare si invataturile din copilarie, nu am ramas decat cu caldura si atmosfera specicifca regasite in familie, sentimente pe care nicaieri in alta parte nu le gasesti. Familia apare pe primul loc, poate chiar si niste mici semne de maturizare:)

A fost o sarbatoare placuta, m-am simtit bine, am fost si la biserica, lucru pe care l-am facut de dragul altora, nu pentru mine, insa stiam cat de important este pentru altii, asa ca am renuntat la vanitatea mea si am lasat de la mine. Potrivit invataturilor, acest tip de atitudine este cel mai bun in aceasta perioada. Cu cat cresti mai mult, cu atat incepi sa descoperi si sa apreciezi adevaratele valori, sa intelegi ce inseamna o familie, si mai ales, sa o iubesti asa cum e ea, si cu bune si cu rele.

Nu avem decat o singura familie, nu putem fugi de ea, nu o putem nega,putem insa sa luam ce este bun si sa invatam, pentru ca modelul familiei este si cel pe care il vom crea propriei noastre familii. Langa cei dragi, langa cei pe care ii iubesti si te iubesc, toate par mai bune, lumea pare mai frumoas si viata mai usoara. Langa cei dragi inveti sa iubesti o familie si sa faci parte din ea, inveti sa te iubesti pe tine si pe ceilalti pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce esti, pentru ce ofera, pentru ce reusesti sa oferi tu!

Some dreams never die

Întotdeauna am visat să pictez şi să călătoresc. Prima parte este cam greu de realizat pentru că nu am fost înzestrată cu atâta talent, nici măcar să fac o formă pe hârtie nu pot :). Dar nu mă întristez prea tare, rămâne mai mult timp pentru al doilea vis, să călătoresc.

În cei 19 anişori de viaţă, nu am călătorit prea mult, din nefericire. Pot spune că am văzut Germania, Grecia destul de bine, şi o bucăţică mică dar semnificativă din Franţa, iar Austria, Bulgaria şi Ungaria pentru că erau în drum spre cele două mari destinaţii. Însă afost destul de palpitant şi fascinant. Iar Grecia a rămas pentru totdeauna în inima mea; în momentul în care ai marea şi muntele în acelaşi loc şi acelaşi timp, rămâi destul de uluit. Nu trece zi fără să nu mă imaginez pe o plajă din Grecia, savurând un cocktail dulce şi răcoros. Aş putea spune că este ţara sufletului meu. Dar sunt sigură că cu cât voi călători mai mult, cu atât îmi va fi mai greu să decid care este ţara sufletului meu.

Acum, când căldura se aşterne uşor în inima Bucureştiului, concentrarea asupra facultăţii şi a proiectelor care trebuie predate la timp, scade considerabil. Nu mai pot face altceva decât să visez…Ieri, am simţit cu adevărat că se apropie vara cu paşi grăbiţi. O plimbare în Herăstrău m-a scos din mult prelungita astenie de primăvară. E drept că, după un tur COMPLET al Herăstrăului, picioarele mele cedau uşor, iar gâtul meu cerea disperat lichide, iar poftele cereau vată de zahăr:). Le-am avut pe toate, am înlocuit lichidul cu o îngheţată delicioasă şi rece!! O zi frumoasă, cu o companie mai mult decât plăcută :), o zi care mi-a amintit de ce iubesc vara, de ce iubesc natura. Şi am descoperit că şi în Bucureşti poţi fugi chiar de Bucureşti, ascunzându-te într-un parc cu orele şi savurând o după-amiază liniştită.

Seara mă gândeam la următoarea ieşire de acest gen, numai că ar fi perfect dacă ar fi prin Egipt, Spania, Franţa sau Croaţia…Şi lista ar putea continua la infinit.

Cu pictatul e clar, nici o şansă:) aşa că nu îmi rămâne nimic de făcut decât să îmi aloc toată energia pentru călătorit…Cine îşi face bagajele alături de mine?:P

Tăcerea cuvintelor

Mi-e dor de tăcere, să fiu liberă în tăcere, să las sufletul să vorbească pentru mine. Pe cât de vorbăreaţă sunt, îmi dau seama că sunt situaţii în care oricât de mult aş vorbi, tot nu spun tot ceea ce simt sau cred. Şi mă apucă dorul de tăcere.

Viaţa nu este ca în cărţi, nu este nici melodie, ci doar poate teatru, un teatru sec şi absurd, în care se joacă acelaşi scenariu la infinit, doar actorii se mai schimbă şi, uneori, şi anumite replici. Câteodată, stau şi îmi spun că nu are rost să mai privesc atât de profund lucrurile şi viaţa. Atâta filosofie…dar viaţa îşi duce acelaşi curs normal, fără să îi pese de ce crezi tu sau ce simţi tu. Drumul vieţii este prea indiferent ca să îi pese de noi. Pur şi simplu îşi urmează traiectoria bine stabilită.

Nu vreau să fac poezie seacă, proză absurdă sau să spun vorbe fără sens, fără rost. Vreau să pot face relaţii interumane aşa cum ar fi normal, vreau să ştiu ce şi cum să spun. Obsesia mea pentru cuvinte şi comunicare poate apare dintr-o formă uşoară de „handicap sentimental”, în care cuvintele clădesc peretele pe care viaţa ta se aşază comod.

Cântecul gândurilor mele se aşază uşor, singur, pe portativul din mintea mea, însă tăcerea este mai puternică, primează în evoluţia sentimentelor şi gândurilor mele. Uneori, nu este mai mare nevoie decât o tăcere mută şi surdă, într-o lume în care toate sunetele sunt de fapt, zgomote.

Nu mai caut cuvinte, le las să vină ele la mine, caut doar un strop de tăcere şi am să las inima să vorbească, în limbajul interior, pe care fiecare dintre noi îl posedă…

Word addicted

Astăzi mi-am dat seama ce mult pot vorbi şi ce debit am, chiar şi în faţa unor persoane pe care le întâlnesc pentru prima oară. Discuţiile au decurs normal şi ca şi cum se completau una pe cealaltă. E drept, eram două fete care se vedeau prima oară, e normal să povestim o mie de întâmplări…

Dacă nu ar mai fi aceste cuvinte, cum ne-am mai apropia sufletele de ale altora? Oare ar fi de ajuns să întindem mână şi să primim ajutor, oare am putea spune printr-o privire că suntem supăraţi, oare am putea spune că iubim printr-un sărut? Cuvintele şi limbajul apropie oamenii şi le oferă speranţa oricărei acţiuni, uneori ne îndrumă viaţa spre o anume direcţie. Da, şi noi ne amăgim că ne stăpânim viaţa, când noi alergăm legaţi la ochi, după şi din cauza unor cuvinte:)

Îmi place să vorbesc, îmi place să îi aud pe cei din jurul meu cum dezoltă idei, teorii cu atâta pasiune şi încercând să folosească o mie de cuvinte, cât mai multe. Uneori, aud cântecul surd al unui cuvânt, ce îl lasă în urma sa în ecoul minţii mele. Şi stau cu orele şi analizez înţelesul, structura, de parcă aş face o disecţie.

Unele cuvinte îmi sunt nesuferite, altele tare dragi. În final, se întâmplă ca în viaţă: sunt unele antipatii şi simpatii, unele îţi intră în suflet, altele nu se apropie deloc.

Nu obosesc niciodată vorbind, simt că mereu am ceva de zis, iar dacă este prea multă tăcere, devine deja scary:) Sunt word-addicted şi nu mi-e ruşine!