Răceala şi „alte boli”

Azi am zăcut toată ziua în pat. De aseară şi până azi la ora 19, am fost incapabilă să mă dau jos din pat. Iar când am făcut-o corpul meu era atât de slăbit că nu puteam sta prea mult timp în picioare. De la începutul săptămânii, mă tot încearcă o răceala, însă ieri a fost apogeul. Am simţit ziua de ieri ca şi cum aş fi delirat într-una, mi-am simţit trupul greoi, lipsit de orice fel de putere, nu puteam nici măcar mâna să o ridic. In fine, nu stau acum să vă explic ce şi cum. Ideea e că fenomenul ăsta mi se pare tare ciudat. E un sentiment atât de deosebit de celelalte când eşti răcit. Nu numai că îţi curge nasul non-stop şi că ai o voce de zici că eşti închis într-un butoi, dar ai senzaţia că nu eşti în trupul tău, ca tot ce se întâmplă în jurul tău are o viteză lentă, se mişcă sacadat totul (sau poate ca încă delirez cu succes).

Cu ocazia asta, am simţit şi cel mai oribil gust din viaţa mea. Aţi încercat să beţi aspirină Bayer  în apă caldă? Eu da, aseară. Nu voi mai repeta figura data viitoare, este un gust oribil. Parcă simţi toate gusturile rele în paharul ala amărui. Nu îmi place să  fiu răpusă la pat, să nu mă pot mişca, să am starea asta de somnolenţă continuă.

Între timp, am zis să mai scriu câte ceva pe blog. Acum ascult un mix foarte misto, Sasha&Sander Kleinenberg, de la Ibiza. Ascult multe mixuri în ultima vreme. Favorites: Gabriel Sordo, Armin van Buuren şi cel de mai sus. Şi ar mai fi, dar nu îmi vin în minte momentan. Bun, am clarificat aspectul muzical :). Aseară, în mijlocul delirului şi a gripei, am fost totuşi în Plaza să văd Madagascar 2. Ok, e a doua oară când ajung prea târziu şi nu mai sunt bilete. What the fuck? Toată lumea vine miercurea, evident, că atunci ne oferă Orange 2 bilete la preţ de 1. Indiciul îl primeşti din parcare, când sunt o tonă de maşini, de nu ai loc să parchezi şi tu ca omul. Apoi, vezi de la intrare puhoiul de lume. Când urci scările şi ajungi la nivelul cu cinematograful, observi cum mulţimea stă la cozi interminabile, cu telefoanele în mână, nromal, pentru a da codul orange. Şi uite aşa, iar am pierdut Madagascar. Revoltată, renunţ să mai vreau să îl văd la cinema. O să stau acasă cu găleata mea de popcorn şi kilul meu de suc, să mă hăhăi în tihnă. Bun, deci canci biletele la animăluţele ce au isterizat Bucureştiul, care în plină criză financiara, alege tot mai des ziua de miercuri pentru o vizionare de film. Aşa că am ales să mă duc la „Ziua în care Pământul s-a oprit”( am văzut că era tradus „se opri”, dar nu îmi place deloc cum sună). După coada de la bilete, a urmat coada de la kilul de suc şi emblematica găleata de floricele. Acolo recunosc că nu am stat eu, ci prietenul meu, mie fiindu-mi prea rău şi silă de miros, răcită fiind. Totuşi am făcut o alegere bună. Ăsta e un film pentru care merită să te duci la cinema, să îl vezi pe ditamai ecranul, mai ales dacă eşti în ultimul rând, care e chiar foarte tare. Efecte speciale la greu, poveste mişto( filmul e un remake după un film cu acelaşi titlu, din anii ’30). Avem parte şi de nenea Keanu Reeves, care face pe extraterestrul venit să salveze Pământul de rasa umană(yap, suntem nişte nepăsători care ne omorâm planeta). I se potrivesc rolurile astea lipsite de orice fel de expresivitate, cum era şi în Matrix,  avea o mimică a feţei lipsită de orice expresivitate, că aşa impunea rolul. Aşa şi aici. Nu tu zâmbet, nu tu pasiunea, frică, emoţie etc. Ceea ce e ok,atât timp cât o cere rolul. Il prind rolurile astea. Recunosc, că atunci când eram mică şi am văzut Matrix, făcusem o pasiunea pentru nenea Neo. Între timp pasiunea a murit, dar Matrix tot rămâne filmul meu preferat. So, ca să concluzionăm şi cu partea cinematografică, vă invit să mergeţi la acest film, e mişto.

Evident, politica urmează. Nu pentru că ar fi un subiect drag mie, dar toată ziua numai despre asta s-a discutat toată ziua la tv. Păi propunerile celor de la PSD şi PD-L pentru miniştri etc. Ok, nu o să  stau acum să înşirui tot, că au făcut-o deja alţii încă de la prima oră. Dar sunt revoltată şi am un mare ghimpe împotriva unui posibil ministru: ce naiba caută IAR femeia aia, adica Androneasca la Ministerul Învăţământului? Chiar nu mai există alţi oameni capabili în ţara asta să conducă respectivul minister? De ce ne întoarcem mereu în trecut? Doar a dovedit cât de incapabilă e, ne mai trebuie şi a doua dovadă? Nu îmi place noul Guvern deloc, dar cui îi pasă dacă ne convine sau nu?  De domnul Boc mă feresc să zic ceva, sunt sigură că şi el şi Guvernul lui vor face poc cât de curând. Elena Udrea va „blonzi” turismul cu succes, iar restul….cine ştie.

Nu o fi mai bine la americani? Acolo ştii, 2 partide mari şi late. Nu ca la noi, caricaturi mai mari sau mai mici de partide, care au ideologii „adânc înrădăcinate” şi nişte principii pe care le urmează şi la care aderă,  până la prima alianţă cu alte partide, de dragul de a prinde un scaun somnolent şi confortabil în Parlament sau Senat. Mi-e silă de politica noastră, de omuleţii hidoşi din ea şi tot ce reprezintă ea. Nu există adevărate principii, ideologii politice sau valori poilitice. Există numai caricaturi, încercări eşuate. Pe scurt, eşec, asta reprezintă politica noastră, un EŞEC.

Cărţi.  Din păcate, în ultima vreme nu am mai avut timp să citesc. Ocupată fie cu şcoala, fie cu serviciul, am citit ce mi-ar fi trebuit pentru una din cele două. Dar sunt curioasă să citesc „Soni” a lui Andrei Ruse,apărută la Tritonic, o carte care a trezit interes în mediul on-line, foarte discutată pentru temă,stil şi promovare, fiind considerată o carte reprezentativă pentru generaţia messenger, care va fi tentată să scrie la status pasaje din carte, conform spuselor celor de la Evenimentul Zilei. Eh, o să văd eu cum stă treaba cu cartea asta.

În rest, ce să vă mai zic. Sper să mă pun repede pe picioare,să mă întorc la muncă şi la starea mea veselă, să fiu zglobie, cum sunt de fel. Vă pup.  Mă duc să zac.

Despre oameni şi poveşti

Întotdeauna m-au fascinat oamenii şi poveştile lor. Mi-a trezit mereu interesul modul în care povesteau întâmplările care i-au marcat mai mult sau mai puţin, întâmplări amuzante sau triste. Mi se pare absolut minunat când doi oameni reuşesc să îşi poveastească unuia altuia unele dintre cele mai profunde poveşti, cum reuşesc să râdă cu lacrimi. Cred că atunci când împarţi râsul şi zâmbetele cu cineva, atunci s-a creat o legătură şi o conexiune între cei doi, şi nu ma refer la o relaţie de iubire femeie-bărbat.

Încerc să învăţ de la toţi oamenii din jurul meu câte ceva, de aceea am devenit şi mai selectivă cu oamenii pe care îi vreau în jurul meu. Nu caut să învăţ mereu ceva de la ei, ci să aibă ceva de oferit, şi în acelaşi timp să le pot oferi şi eu ceva. Să fim pe aceeaşi lungime de undă. Ne oglindim asemenea în cei din jurul nostru, iar ei ne văd perfect, aşa cum suntem şi cu bune şi cu rele, ne înţeleg defectele şi ne stimează pentru calităţile noastre. 

Fiecare dintre noi are desaga lui cu poveşti, experienţe şi întâmplări, din care încercăm să învăţăm câte ceva, dar în acelaşi timp, împărtăşim. Întotdeauana, oricât de egoişti am fi, vom împărtăşi cu ceilalţi, voluntar sau involuntar. Prin povestirile noastre, ne expunem într-o lumină captivantă celuilalt, uneori mascăm anumite lucuri neplăcute, alteori evidenţiem lucruri favorabile. Un om te cunoaşte atât cât îl laşi tu să te cunoască. Sunt complet de acord cu afirmaţia asta. Ar fi naiv să te minţi că într-adevăr cunoşti un om pe de-a-ntregul. Nici pe tine însuţi nu te cunoşti. Nu ai cum să te cunoşti complet, decât dacă ai fi încercat toate variantele şi ipostazele posibile în viaţă,ori aşa ceva este imposibil, pentru că drumul vieţii este pavat mereu cu decizii şi alternativă. Întotdeauna eşti nevoit să alegi, să renunţi la ceva pentru altceva.

Uneori, poate fi şi o strategie de PR, ceea ce doreşti să împărtăşeşti cu ceilalţi. Dar nu este indicat să minţi. Nu numai că minciuna are picioare scurte, dar viaţa are grija să demonstreze că nu eşti ceea ce vrei să pari. Dacă nu vrei să se ştie ceva despre tine, mai bine ţii pentru tine şi încerci să nu exagerezi. Sunt mulţi oameni care mint efectiv, pentru că le place să se laude, să acapareze atenţia vânzând iluzii. Ori e greşit. Tot timpul ne izbim de iluzii, măcar când vine vorba de tine, fii onest cu tine însuţi. 

Ceea ce povesteşti despre tine reprezintă o carte de vizită, îţi pui singur etichetă. De aceea, trebuie să ştii când şi mai ales cui să îi spui. Toţi suntem amatori de poveşti, dar puţini ştiu să le şi asculte sau să le înţeleagă. Mie una îmi plac oamenii interesanţi,care nu fac abuz de cuvinte pompoase pentru a-şi demonstra inteligenţa, dar care demonstrează prin cuvinte simple că au destule cunostinţe încât ar putea foarte uşor să discute numai în metafore şi cuvinte mari. Îmi plac oamenii care îşi trăiesc povestirile, care nu dau totul din prima. Uneori, am rămas surprinsă să aflu lucruri noi şi inedite despre persoane dragi şi apropiate,dar abia după ceva timp. Mi-au trezit interesul şi mai mult aceste persoane, m-au ţinut în priză.

Este foarte important să ai ce discuta cu oamenii din jurul tau. Prieteni, familie, iubit, colegi de job, de facultate, să simţi că te regăseşti printe oamenii cu care umbli. Să simţi că de la salutul ala somnoros, oricând poţi ajunge la discuţii ce se doresc a fi filosofice( vorba vine, acum nu vreau sa discut numai in silogisme şi alte nebunii, aviz amatorilor de retorică).  Sunt încântată să ştiu că mă întâlnesc cu oameni de la care sigur voi afla ceva nou, ceva ce mă va pune pe gânduri, ceva care mă va scoate din amorţeală.

Trăim într-o epocă în care ne lovim de informaţii la orice pas, orice secundă, oriunde, oricând. Ritmul este atât de alert, încât ai impresia că viaţa este mereu pe fugă şi în întârziere. Între toate astea, fă-ţi timp să îi asculţi şi pe oamenii din jurul tău şi poveştile lor, este incredibil ce poţi afla câteodată. Deschide-ţi urechile şi inima pentru a primi poveştile lor la tine în căminul sufletului. Ştii că ai nevoie, dar fii pregătit să oferi şi tu înapoi.

Simţim nevoi de poveşti, mereu tragem cu urechea la câte o poveste, ne dorim să ne folosim imaginaţia, să mai scăpăm din ritmul sinucigaş al vieţii. Învaţă să îţi spui poveştile şi învaţă să le asculţi pe ale altora. În spatele cuvintelor şi a povestirilor, stau trăiri şi sentimente inexplicabile, dar care îşi caută întotdeauana ascultătorul. De ce să nu fii tu acela?

Meniul vieţii

Tânjim atât de mult după cuvinte, ne clădim un întreg univers alcătuit din cuvinte, vorbe, dar până la urmă cu ce ne alegem? Cu iluzia că pot înlocui orice altceva cuvintele. Simţim nevoia să vorbim în neştire, oriunde, oricând, cu oricine, pâna la epuizare ultimului neuron plictisit.

Acum, nu vreau decât tăcere.Să tac, să stau pe marginea lumii şi să privesc un copac. Fără zgomot, fără vorbe aruncate în sictir, fără feţe obosite, zdruncinate de „cotidian”. Vreau acea sălbăticie primordială, de care nu mai avem parte. Vreau să stau întinsă pe iarbă, să deschid ochii şi inima mea să fugă pe cer, printre milioanele de stele ce ard cupola nestematelor cereşti.

Victimă sigură a comunicării, încerc să îmi ascult instinctele şi să o iau la goană, pe unde apuc şi eu, prin natură şi tăcere. Nu aş vrea să aud decât sunetul cascadei şi al inocenţei..De multe ori, mi-am imaginat viaţa un meniu. Ca atunci când intri într-un restaurant şi deschizi meniul şi ai, fie surprize plăcute, fie surprize neplăcute. Şi, în acelaşi timp, ce poate fi mai diversificat decât un meniu?

Nu vreau să aud nici „ce mai faci? cum o mai duci?” nimic. Am obosit şi am căpătat o aromă amăruie de care nu mai scap. Mi-e dor de cireşele şi frişca vieţii, toate la pachet, cu sucul de portocale al destinului. Ăsta e meniul vieţii, dar din păcate, se transformă tot mai mult în meniu de fast-food.

Azi,în meniul vieţii avem oboseală, frig, zgomot şi sictir(porţie dublă). Tu ce ai în meniu?

Amalgam urbano-montan

Nici nu ştiu cu ce să încep mai întâi. În ultima săptămână s-au întâmplat foarte multe. Am să încep cu participarea mea la zilele Bizz. Am avut ocazia să asist la unele dintre cele mai interesante conferinţe şi workshopuri despre CSR şi Marketing&Media. Pentru mine, mai ales că lucrez în domeniu şi îmi doresc să aflu cât mai multe şi să mă perfecţionez, a venit ca o gură proaspătă de aer.

Conferinţele au fost aşa cum m-am aşteptat, interesante, dar unele au fost prea lungi sau prost organizate. În prima zi, mi-au plăcut mult Robert Braun, Dragoş Bucurenci,  Mona Nicolici etc. Am înţeles mai multe despre Responsabilitatea Socială Corporatistă (CSR tradus autohton), despre nevoia companiilor de a se implica social şi de a gândi această implicare socială în strategia de business a marilor corporaţii, dar nu numai.

La ziua dedicată marketingului si media, am fost plăcut surprinsă să văd cât de multă lume a fost prezentă. De asemenea, au fost foarte multe workshopuri, cu invitaţi din afară, dar nu numai, care ne-au prezentat şi o altă perspectivă a PR-ului, advertising-ului şi marketingului. Eu am ales workshopul lui Naumovici, şi nu regret nici o clipă că am ales asta. Poate de la el am primit cu toţii, cei prezenţi, lecţia cea mai buna de „Caracter şi leadership”. Omul ştie ce înseamnă succesul, reuşita, creativitatea şi mai ales, cum să fii cel mai bun.Evident, găsiţi mai multe pe Zilele Biz. A fost o atmosferă interesantă în cadrul hotelului Radisson SAS, oameni care aveau ceva de spus, care au reuşit să facă ceva în viaţă şi mai ales, care au ştiu cum să obţină succesul. Aş putea spune mai multe,dar îi las pe cei care se pricep mai bine să o facă(IQAds, Money Channel,ZileleBiz.ro etc).

Apoi, aş putea vorbi despre alegeri şi 1 decembrie. Ok, despre alegeri nu vreau să spun nimic, deja e plină presa cu milioane de statistici, Breaking news-uri, ştiri de senzaţie, răsturnări de voturi etc. Citiţi presa şi alegeţi cu înţelepciune adevărul din tot ce vi se dă.

Despre 1 decembrie…Am de povestit o întâmplare tragico-comică, aşa cum se întâmplă mai mereu în România. Am asistat acum câteva zile la o discutie în autobuz, în care o doamnă simpatică „socializa” cu nişte oameni simpli, de etnie rromă, de altfel, foarte cumsecade şi ei. La un moment dat, doamna întreabă tânărul dacă de 1 decembrie se lucrează sau se învaţă, ea fiind cu nepoţica de mână. Tânărul stă, se gândeşte,se scarpină în cap şi încearcă să spulbere misterul: „Ăăăăăă….păi….nu, de 1 decembrie e liber, că e….Cum ii zice?Asta……ziua….Uniunii Europene!” Stupoare pe faţa mea, dar numai a mea. Răspunsul a venit convenabil. Nimănui nu îi păsa de ce nu se lucrează/învaţă. Important era să fie zi liberă.

Pentru cei care nu ştiu, vă rog să accesaţi:http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire_din_1918

De asemenea, cel mai plăcut a fos muntele. Am fost la munte în weekend şi am mai uitat de stres şi nervi, am văzut Poiana Braşov, muntele, stele noapte pe cer, zăpada, am simţit cum e să respiri aerul curat, cum e să ai parte de linişte, cum e să fii fercit, să te bucuri, să râzi, să zâmbeşti. M-aş întoarce de o mie de ori acolo, măcar pentru o zi.

Acum, ascult scandalurile politice, cine, cum, se instalează mai bine pentru nşpe ani să ne pape de… şi revin la daily business. Măcar ştiu că asta este una dintre cele mai frumoase luni din an, full of happiness:) Aşa că, enjoy the spirit!