2.2

Sursa poza:www.deviantart.comSă îţi proiectezi o imagine ideală asupra vieţii tale pare ceva normal, ba chiar constructiv pentru că te ajută să îţi găseşti visele şi drumul astfel încât să poţi obţine ceea ce îţi doreşti de la viaţă. Dar cu timpul înveţi că nu este aşa, că din acea imagine ideală rămân cioburi de iluzii şi mormane de deziluzii.

De mic, eşti invăţat să visezi, să îţi doreşti să fii cineva/ceva. Apoi, viaţa ta devine o cursă haotică şi obositoare în care alergi pe un singur drum, cel pe care tu l-ai ales crezând că la finalul lui vei deveni acel cineva/ceva. Însă de multe ori, cursa are multe hopuri, poate prea multe, cazi la pământ, oboseşti şi nu prea ai timp să vezi ce e în jurul tău, pentru că te temi că nu vei ajunge la final. Câţi dintre noi câştigă cursa cu propriul lor destin? Câţi dintre noi devin ceea ce vor să devină?

An de an, visezi să avansezi, să cunoşti mai mult, să câştigi mai bine, să ai o casă mai mare, o maşină mai performantă, cele mai noi gadgeturi, cele mai scumpe creaţii vestimentare etc. Alergăm într-una după recunoaştere, atât profesional, cât şi ca individ, ca persoană. Prin tot ceea ce facem vrem să obţinem o aprobare a propriilor noastre înalte aşteptări cu privire la noi înşine.

În timp, descoperim că multe lucruri pe care le credem despre noi, ne-au fost „implantate” în minte de către cei din jur, societate, comunitate etc. Înaintăm în viaţă cu false concepţii despre persoana noastră, ne minţim simţindu-ne confortabil cu un stil de viaţă mediocru, dar adaptat cerinţelor societăţii. Asta până când, intr-o zi, descoperi că tu nu mai aparţii acestui gen de oameni, tu nu mai aparţii acestei lumi, deşi trăieşti în ea. Simţi că dorinţele tale se îndepărtează cu mult de ceea ce credeai că vrei până în momentul actual. Ai un bagaj imens de amintiri al unei vieţi pe care ai trăit-o crezând că asta îţi doreşti, dar care nu era a ta, era a unei proiecţii. Era viaţa proiecţiei tale ideale. Nimeni nu este perfect şi atunci nici viaţa ta nu este perfectă. Şi a-ţi dori ceva perfect nu duce decât la deziluzii. Însă nici unul dintre noi nu se poate abţine de la a-şi imagine propria lui viaţă perfectă. Şi crezi că poţi să te joci de-a visatul, dar fără să îţi dai seama, gândul ăla s-a ascuns adânc în mintea ta, de unde se hrăneşte zi de zi, creşte pe zi ce trece şi tu nici nu ştii.

22 de ani este o vârstă frumoasă, eşti tânăr şi, teoretic, nimic nu este imposibil, nimic nu stă în calea fericirii… decât tu însuţi. Atât timp cât ştii cu adevărat cine eşti, ce îţi doreşti şi ce poţi obţine prin forţe proprii, nimic nu ar trebui să fie imposibil. Numai că, nu-i aşa, nimic nu e atât de simplu. A te cunoaşte pe tine însuţi nu ţine  de vârstă, ţine de experienţa de viaţă şi momente cheie în care a trebuit să refaci evaluarea propriei persoane astfel încât să poţi merge mai departe corectând greşelile. A fi fericit cu viaţa ta este o lecţie care lipseşte cu totul din lumea ta.

Vieţile oamenilor se schimbă considerabil de la generaţie la o alta. Dacă acum 22 de ani la această vârstă erai un om cu serviciu şi poate familie, acum, 22 de ani înseamnă posibilitatea de începe. De a începe să trăieşti, să devii cineva. Cât timp îţi ia asta, depinde de cum reuşeşti să te baţi cu destinul, ca la final să iasă aşa cum ti-ai dorit tu.

Cu cât mai adaugi un an, cu atât acel optimism infantil moare uşor, uşor. Devii mai realist, mai pragmatic şi mai puţin visător. Nu ştii, eşti tu sau proiecţia ta s-a adaptat mai repede în societate decât tine?

Un moment în viaţă contează. Când în fracţiunea de secundă în care genele tale s-au atins şi în loc să fii orbit de un întuneric, ti-au apărut imaginile vieţii tale. Nu le desluşeşti pe moment, dar de atunci încolo, inconştient, viaţa te va trage după ea către acele imagini. Când le vei găsi, vei ştii că acolo este locul tău.

Aştept acel zbucium, acel cutremur al genelor mele…Până atunci, merg tot înainte.

Cât timp ne ocupă Internetul?

Săptămâna trecută am fost la Gaudeamus. Am fost şi pentru că ai mei părinţi sunt implicaţi în diferite lansări de carte ca traducători, dar şi pentru că abia aşteptam să văd ce titluri au mai apărut. Nu am să fac o prezentare a târgului, asta găsiţi deja mult mai bine făcută pe alte site-uri.

Însă pot să spun că am reuşit să achiziţionez nişte titluri pe care mi le doream foarte mult. Abia aşteptam să le citesc, să le răsfoiesc şi să mă delectez cu ele. Dar surpriză, până astăzi, adică la o săptămână de când a început târgul(între timp s-a şi terminat) nu am apucat decât să arunc puţin un ochi peste el. De ce? Zilnic, îmi încep ziua cu un ness bun cu lapte şi deschid laptopul pentru a mă pune la curent cu noutăţile din online, media, pr, advertising şi toate domeniile conexe, plus ştirile zilei, să ştiu pe ce lume trăiesc. Dar ştim cu toţii cum e cu petrecut timpul pe Internet, din link în link, din site în site, mai găseşti un artico interesant pe vre-un site, mai găseşti un link pe Facebook, pe Twitter şi tot aşa. Şi când îţi dai seama, hop, au trecut 5-6 ore, poate chiar mai mult. În medie, jumătate de zi este risipită.

Fără să ne dăm seama, petrecem mai mult timp pe Internet decât ar trebui. Alocăm timp acestei activităţi de navigare sau socializare virtuală mult prea mult, defavorizând alte activităţi mult mai productive. Cu siguranţă, o ieşire cu prietenii, o sesiune mică de shopping sunt lucruri care ne bucură. Dar lăsând la o parte acest gen de activităţi, cum ne hrănim nevoia interioară de cunoaştere? Internetul poate fi folosit în ambele sensuri, cunoaştere şi informare, dar cititul unei cărţi  este un act de imaginaţie, care nu poat decât să ajute la dezvoltarea individului.

Revenind la ce ziceam mai sus, chiar îmi doresc să apuc să citesc acele cărţi, iar pentru că sunt implicată într-un proiect care necesită prezenţa mea pe Internet şi nu am cum să nu lucrez la laptop, tentaţia de a căuta şi de a te informa este din ce în ce mai mare.

Pentru că timpul se scurge din ce în ce mai repede în epoca asta, deşi cantitativ este acelaşi, trebuie să fim atenţi cum departajăm activităţile şi cum ne împărţim timpul astfel încât să nu uităm de nici o nevoie spirituală sau intelectuală. Pare mai uşor să citeşti o recenzie, un articol pe blog sau pur şi simplu un rezumat al unei cărţi, dar cititul unei cărţi trebuie tratat ca o activitate de relaxare, ca un joc de imaginaţie care nu poate decât să aducă satisfacţii individului. La fel şi orice altă activitate care nu implică online-ul sau calculatorul. Lumea este aici, lângă noi, trebuie doar să deschidem ochii şi să vrem să o explorăm.

Până una alta, am decis să închid laptopul şi să răsfoiesc câteva pagini :).

Despre oameni şi poveşti

Întotdeauna m-au fascinat oamenii şi poveştile lor. Mi-a trezit mereu interesul modul în care povesteau întâmplările care i-au marcat mai mult sau mai puţin, întâmplări amuzante sau triste. Mi se pare absolut minunat când doi oameni reuşesc să îşi poveastească unuia altuia unele dintre cele mai profunde poveşti, cum reuşesc să râdă cu lacrimi. Cred că atunci când împarţi râsul şi zâmbetele cu cineva, atunci s-a creat o legătură şi o conexiune între cei doi, şi nu ma refer la o relaţie de iubire femeie-bărbat.

Încerc să învăţ de la toţi oamenii din jurul meu câte ceva, de aceea am devenit şi mai selectivă cu oamenii pe care îi vreau în jurul meu. Nu caut să învăţ mereu ceva de la ei, ci să aibă ceva de oferit, şi în acelaşi timp să le pot oferi şi eu ceva. Să fim pe aceeaşi lungime de undă. Ne oglindim asemenea în cei din jurul nostru, iar ei ne văd perfect, aşa cum suntem şi cu bune şi cu rele, ne înţeleg defectele şi ne stimează pentru calităţile noastre. 

Fiecare dintre noi are desaga lui cu poveşti, experienţe şi întâmplări, din care încercăm să învăţăm câte ceva, dar în acelaşi timp, împărtăşim. Întotdeauana, oricât de egoişti am fi, vom împărtăşi cu ceilalţi, voluntar sau involuntar. Prin povestirile noastre, ne expunem într-o lumină captivantă celuilalt, uneori mascăm anumite lucuri neplăcute, alteori evidenţiem lucruri favorabile. Un om te cunoaşte atât cât îl laşi tu să te cunoască. Sunt complet de acord cu afirmaţia asta. Ar fi naiv să te minţi că într-adevăr cunoşti un om pe de-a-ntregul. Nici pe tine însuţi nu te cunoşti. Nu ai cum să te cunoşti complet, decât dacă ai fi încercat toate variantele şi ipostazele posibile în viaţă,ori aşa ceva este imposibil, pentru că drumul vieţii este pavat mereu cu decizii şi alternativă. Întotdeauna eşti nevoit să alegi, să renunţi la ceva pentru altceva.

Uneori, poate fi şi o strategie de PR, ceea ce doreşti să împărtăşeşti cu ceilalţi. Dar nu este indicat să minţi. Nu numai că minciuna are picioare scurte, dar viaţa are grija să demonstreze că nu eşti ceea ce vrei să pari. Dacă nu vrei să se ştie ceva despre tine, mai bine ţii pentru tine şi încerci să nu exagerezi. Sunt mulţi oameni care mint efectiv, pentru că le place să se laude, să acapareze atenţia vânzând iluzii. Ori e greşit. Tot timpul ne izbim de iluzii, măcar când vine vorba de tine, fii onest cu tine însuţi. 

Ceea ce povesteşti despre tine reprezintă o carte de vizită, îţi pui singur etichetă. De aceea, trebuie să ştii când şi mai ales cui să îi spui. Toţi suntem amatori de poveşti, dar puţini ştiu să le şi asculte sau să le înţeleagă. Mie una îmi plac oamenii interesanţi,care nu fac abuz de cuvinte pompoase pentru a-şi demonstra inteligenţa, dar care demonstrează prin cuvinte simple că au destule cunostinţe încât ar putea foarte uşor să discute numai în metafore şi cuvinte mari. Îmi plac oamenii care îşi trăiesc povestirile, care nu dau totul din prima. Uneori, am rămas surprinsă să aflu lucruri noi şi inedite despre persoane dragi şi apropiate,dar abia după ceva timp. Mi-au trezit interesul şi mai mult aceste persoane, m-au ţinut în priză.

Este foarte important să ai ce discuta cu oamenii din jurul tau. Prieteni, familie, iubit, colegi de job, de facultate, să simţi că te regăseşti printe oamenii cu care umbli. Să simţi că de la salutul ala somnoros, oricând poţi ajunge la discuţii ce se doresc a fi filosofice( vorba vine, acum nu vreau sa discut numai in silogisme şi alte nebunii, aviz amatorilor de retorică).  Sunt încântată să ştiu că mă întâlnesc cu oameni de la care sigur voi afla ceva nou, ceva ce mă va pune pe gânduri, ceva care mă va scoate din amorţeală.

Trăim într-o epocă în care ne lovim de informaţii la orice pas, orice secundă, oriunde, oricând. Ritmul este atât de alert, încât ai impresia că viaţa este mereu pe fugă şi în întârziere. Între toate astea, fă-ţi timp să îi asculţi şi pe oamenii din jurul tău şi poveştile lor, este incredibil ce poţi afla câteodată. Deschide-ţi urechile şi inima pentru a primi poveştile lor la tine în căminul sufletului. Ştii că ai nevoie, dar fii pregătit să oferi şi tu înapoi.

Simţim nevoi de poveşti, mereu tragem cu urechea la câte o poveste, ne dorim să ne folosim imaginaţia, să mai scăpăm din ritmul sinucigaş al vieţii. Învaţă să îţi spui poveştile şi învaţă să le asculţi pe ale altora. În spatele cuvintelor şi a povestirilor, stau trăiri şi sentimente inexplicabile, dar care îşi caută întotdeauana ascultătorul. De ce să nu fii tu acela?

Meniul vieţii

Tânjim atât de mult după cuvinte, ne clădim un întreg univers alcătuit din cuvinte, vorbe, dar până la urmă cu ce ne alegem? Cu iluzia că pot înlocui orice altceva cuvintele. Simţim nevoia să vorbim în neştire, oriunde, oricând, cu oricine, pâna la epuizare ultimului neuron plictisit.

Acum, nu vreau decât tăcere.Să tac, să stau pe marginea lumii şi să privesc un copac. Fără zgomot, fără vorbe aruncate în sictir, fără feţe obosite, zdruncinate de „cotidian”. Vreau acea sălbăticie primordială, de care nu mai avem parte. Vreau să stau întinsă pe iarbă, să deschid ochii şi inima mea să fugă pe cer, printre milioanele de stele ce ard cupola nestematelor cereşti.

Victimă sigură a comunicării, încerc să îmi ascult instinctele şi să o iau la goană, pe unde apuc şi eu, prin natură şi tăcere. Nu aş vrea să aud decât sunetul cascadei şi al inocenţei..De multe ori, mi-am imaginat viaţa un meniu. Ca atunci când intri într-un restaurant şi deschizi meniul şi ai, fie surprize plăcute, fie surprize neplăcute. Şi, în acelaşi timp, ce poate fi mai diversificat decât un meniu?

Nu vreau să aud nici „ce mai faci? cum o mai duci?” nimic. Am obosit şi am căpătat o aromă amăruie de care nu mai scap. Mi-e dor de cireşele şi frişca vieţii, toate la pachet, cu sucul de portocale al destinului. Ăsta e meniul vieţii, dar din păcate, se transformă tot mai mult în meniu de fast-food.

Azi,în meniul vieţii avem oboseală, frig, zgomot şi sictir(porţie dublă). Tu ce ai în meniu?

Tăcerea cuvintelor

Mi-e dor de tăcere, să fiu liberă în tăcere, să las sufletul să vorbească pentru mine. Pe cât de vorbăreaţă sunt, îmi dau seama că sunt situaţii în care oricât de mult aş vorbi, tot nu spun tot ceea ce simt sau cred. Şi mă apucă dorul de tăcere.

Viaţa nu este ca în cărţi, nu este nici melodie, ci doar poate teatru, un teatru sec şi absurd, în care se joacă acelaşi scenariu la infinit, doar actorii se mai schimbă şi, uneori, şi anumite replici. Câteodată, stau şi îmi spun că nu are rost să mai privesc atât de profund lucrurile şi viaţa. Atâta filosofie…dar viaţa îşi duce acelaşi curs normal, fără să îi pese de ce crezi tu sau ce simţi tu. Drumul vieţii este prea indiferent ca să îi pese de noi. Pur şi simplu îşi urmează traiectoria bine stabilită.

Nu vreau să fac poezie seacă, proză absurdă sau să spun vorbe fără sens, fără rost. Vreau să pot face relaţii interumane aşa cum ar fi normal, vreau să ştiu ce şi cum să spun. Obsesia mea pentru cuvinte şi comunicare poate apare dintr-o formă uşoară de „handicap sentimental”, în care cuvintele clădesc peretele pe care viaţa ta se aşază comod.

Cântecul gândurilor mele se aşază uşor, singur, pe portativul din mintea mea, însă tăcerea este mai puternică, primează în evoluţia sentimentelor şi gândurilor mele. Uneori, nu este mai mare nevoie decât o tăcere mută şi surdă, într-o lume în care toate sunetele sunt de fapt, zgomote.

Nu mai caut cuvinte, le las să vină ele la mine, caut doar un strop de tăcere şi am să las inima să vorbească, în limbajul interior, pe care fiecare dintre noi îl posedă…

Word addicted

Astăzi mi-am dat seama ce mult pot vorbi şi ce debit am, chiar şi în faţa unor persoane pe care le întâlnesc pentru prima oară. Discuţiile au decurs normal şi ca şi cum se completau una pe cealaltă. E drept, eram două fete care se vedeau prima oară, e normal să povestim o mie de întâmplări…

Dacă nu ar mai fi aceste cuvinte, cum ne-am mai apropia sufletele de ale altora? Oare ar fi de ajuns să întindem mână şi să primim ajutor, oare am putea spune printr-o privire că suntem supăraţi, oare am putea spune că iubim printr-un sărut? Cuvintele şi limbajul apropie oamenii şi le oferă speranţa oricărei acţiuni, uneori ne îndrumă viaţa spre o anume direcţie. Da, şi noi ne amăgim că ne stăpânim viaţa, când noi alergăm legaţi la ochi, după şi din cauza unor cuvinte:)

Îmi place să vorbesc, îmi place să îi aud pe cei din jurul meu cum dezoltă idei, teorii cu atâta pasiune şi încercând să folosească o mie de cuvinte, cât mai multe. Uneori, aud cântecul surd al unui cuvânt, ce îl lasă în urma sa în ecoul minţii mele. Şi stau cu orele şi analizez înţelesul, structura, de parcă aş face o disecţie.

Unele cuvinte îmi sunt nesuferite, altele tare dragi. În final, se întâmplă ca în viaţă: sunt unele antipatii şi simpatii, unele îţi intră în suflet, altele nu se apropie deloc.

Nu obosesc niciodată vorbind, simt că mereu am ceva de zis, iar dacă este prea multă tăcere, devine deja scary:) Sunt word-addicted şi nu mi-e ruşine!

Câteva cuvinte despre tine…

Astăzi am trecut prin acel moment destul de bizar, în care trebuie să spui o frază sau câteva cuvinte despre tine. Mi se pare cel mai greu lucru cu putinţă. Am fost la un curs în limba engleză „Concepts and Meanings in Communication”, care trata tematica conceptului, lumea şi percepţia lumii a omului şi multe altele, mai mult un curs de filosofie în engleză. Foarte interesant, însă la începutul cursului am fost puşi să ne prezentăm şi să spunem câteva cuvinte despre noi şi despre curs.

Toţi cei prezenţi ne-am spus numele, anul în care suntem studenţi la facultate (cursul este în cadrul facultăţii de Comunicare şi Relatii Publice-SNSPA)şi de ce am ales cursul. Aşteptând să îmi vină rândul, mi se părea din ce în ce mai greu, pentru că nu ştiam ce exact să spun, nu ma puteam caracteriza printr-o frază, mi se părea irelevant. Evident, am spus şi eu aceleaşi lucuri.

Pot,oare, nişte cuvinte să exprime întreaga fiinţă a ta? Printr-o prezentare de acest gen reuşesc oamenii să cunoască o mică particiă din tine? Eu sunt convinsă că nu. În exemplul dat mai sus, nu am aflat sigur decât anul şi numele fiecărui, şi nici asta nu s-a reţinut complet. Acele cuvinte şi acea frază tipică nu au adus nimic nou. Era clar de ce eram toţi acolo, pentru că aveam o mică pasiune pentru filosofie, sau pentru că vroiam să ne îmbunătăţim engleza sau pur şi simplu pentru că suna bine.

Am mai fost şi în alte situaţii în care a trebuit să mă descriu în câteva cuvinte şi mi s-au părut cele mai grele situaţii. Conta dacă spuneam că sunt sociabilă, prietenoasă sau a dracului? Se putea verfica asta? Nu, erau doar nişte cuvinte spuse pentu a creea o imagine celor prezenţi, însă ea putea fi una complet falsă.

Ideea e că, mi se par inutile aceste introduceri, sunt de acord cu numele şi alte date din acestea, dar când se ajunge la caracterizarea personală a firii şi personalităţii tale, cred că fie se spun pe parcurs, fie sunt lăsate să fie descoperite de ceilalţi.

Cuvinte aleatorii puse în frază mă definesc pe mine ca om? Nu, într-adevăr oferă informaţii despre omul Eu, dar în nici un caz nu poţi rezuma un om la o frază. Evident, acum am extrapolat. În acest exemplu ni se spune de la început să zicem câteva cuvinte, pentru a-şi face cei din jur o idee.

Mai vine şi celălalt joc: descrie-te în trei cuvinte…O,păi să fie : unu, doi, trei. Şi ele sunt cuvinte:) Nu poţi rezuma viaţa şi omul la trei cuvinte, care sunt irelevante şi pot induce în eroare.

Nu sunt total împotriva acestui „ritual”, dar mi se pare irelevant şi uşor mâncător de timp, inutil. Gândiţi-vă….spuneţi câteva cuvinte despre voi…Eu aş spune simplu: câteva…