E timpul să o luăm de la capăt, ca de fiecare dată!

Deşi mi-am propus sa scriu mai des pe blog, nu mi-a ieşit. Am scris însă, in fiecare zi. Şi nici nu stiu cum să descriu, scriu zi de zi despre filme, adică am îmbinat utilul cu plăcutul.

Câteva schimbări in viaţă, care au venit o dată cu schimbarea de anotimp, mi-au readus echilibrul in viaţă şi, în acelaşi timp şansa să fac ceva cu adevărat plăcut. Incă o dată viaţa mi-a dovedit că există o karma a fiecărui individ, pe care oricât ai nega-o, ea există.

Trecând la lucruri mai vesele, în ultima vreme am tot văzut filme, muuulte. Însă anul acesta se pare că animaţiile sunt la putere.  Sunt un gen de film cu totul aparte, care reuşesc atât de uşor să te transpună într-o stare şi într-o altă lume, încât pe durata filmului reuşeşti intr-adevăr să uiţi de orice fel de problemă cotidiana. Lumi diferite, decoruri spectaculoase si personaje inedite, cam astea sunt lucrurile pe care orice film animat le promite.

Dupa Rango,  o animaţie de care m-am indrăgosit, acum e locul pentru Rio, un film cu totul special. Povestea unui papagal domestic, care nu ştie sa zboare si care descopera lumea fascinanta a Braziliei, alaturi de dragoste, curaj şi aventura. De ce merita? Uiţi cu totul de viaţa ta, pentru o ora şi jumătate eşti în lumea lui Blu, un papagal albastru al naibii de simpatic. Nu vă povestesc mai multe, credeţi-mă, merită să-l vedeţi pentru că nu veţi regreta.

Voi reveni cât de curand cu alte idei frumoase de pretutindeni.

Anunțuri

And the Oscar goes to…

Dacă este sfârşit de februarie, se ştie: ne delectăm cu decernarea Premiilor Oscar. Pentru mine a devenit un ritual de vreo doi ani sa urmăresc in direct festivitatea. Chiar dacă nu întotdeauna a ieşit cum am vrut eu, este un spectacol ce merită văzut de la cap la coadă, nu numai pentru a descoperi cine sunt marii câştigători, dar putem vedea la un loc o mulţime de vedete unele mai populare, altele mai puţin populare, defilând pe covorul roşu.

Pentru doamne şi domnişoare, cred că un alt motiv ar fi faptul că putem admira unele dintre cele mai inedite ţinute. Se ştie că la aceste gale toate participantele de sex feminin îşi etalează cele mai excentrice, scumpe, frumoase rochii pe care le au in garderobă. Şi nici cu bărbaţii nu ne e ruşine, un Brad Pitt la costum sau un Leondardo DiCaprio, Robert Downey Jr sau chiar James Franco aranjaţi ne taie răsuflarea.

Revenind la premii. Anul ăsta este primul an după foarte mulţi când am mai multe filme preferate pentru premiul „Cel mai bun film”. Personal, eu consider că Inception este un film uluitor şi unic. Un film care îţi solicită fiecare parte a creierului, care te ţine în suspans şi care este mind blowing. Restul, sunt filme bune sau foarte bune.  Dar Inception este cu totul special. Şi ştiu că nu va câştiga, aproape nici un film SF n-a avut succes la aceste premii. E prea complicat,  prea puţin sensibil, sau cu o poveste lacrimogenă. Plăcerea mea nevinovată rămâne acest film.

Totuşi, The King’s Speech m-a surprins într-un mod plăcut. O poveste umană incredibil de frumos transpusă pe peliculă, un film care transmite o multitudine de emoţii, te face să râzi, să tresari, să plângi şi la final să te bucuri de reuşita regelui bâlbâit. Trei actori mari, care fac dintr-o poveste aparent nesemnificativă, una plină de curaj şi o transformă în povestea unei prietenii şi a unui om care a învins. Într-adevăr, este a doua mea opţiune. Merită multe premii.

Când am văzut trailer-ul filmului 127 hours, m-am gândit că va fi ca un documentar despre povestea unui sportiv excentric şi nebunia de a face lucruri pe care puţini au curajul. Să faci sport extrem este periculos clipă de clipă, asta ştim cu toţii. Însă Danny Boyle ne convinge din nou că este un mare regizor. Filmul ar fi putut fi atât de banal, doar 90% din film îl vedem pe James Franco prins între stâncile nemiloase ale Marelui Canion. Dar nu a fost doar atât. Regizorul ne-a propus o poveste emoţionantă a unui om prins la limita dintre viaţă şi moarte, limită unde fiecare dintre noi descoperim de ce suntem capabili să facem pentru e ne salva. Da, probabil toţi au fost socaţi de scena în care îşi taie mâna. Dar priviţi mai departe, ceea ce învaţă el în această experienţă este important. Şi alături de el, învăţăm şi noi. Învăţăm să preţuim viaţa şi ce este în jurul nostru.  Modul în care se succed imaginile, te impresionează. Din punct de vedere al imaginii, mi s-a părut foarte original. James Franco a făcut un rol bun, a reuşit să transmită toate stările pe care un om le trăieşte în acele momente de agonie. Într-adevăr, un erou şi un luptător.

Evident, Black Swan. Da,este un film bun, care are toate şansele să ia premii multe. Natalie Portman a convins încă o dată, dacă mai era nevoie, că este o actriţă foarte talentată. Cred că ea va câştiga Oscarul pentru cea mai bună actriţă şi m-ar bucura mult.

True Grit şi The Fighter sunt două filme care se încadrează perfect în tiparul filmelor câştigătoare. Numai că subiectele au mai fost abordate oarecum la fel şi în No Country for Old Men sau The Wrestler. Sunt două poveşti puternice, viaţa aşa cum este ea, cu toare durerile şi greutăţile ei. Totuşi, nu cred că vor lua statueta pentru cel mai bun film.

Ştiu că cea mai mare vâlvă a făcut-o The Social Network. Şi nu înţeleg de ce. Am văzut filmul foarte atentă, dialogul impecabil, replici care curg repede, gândite bine. Actori care joacă ok, regia la fel. Este un film bun, dar filme ca ăsta am impresia că mai vezi, faţă de celelalte nominalizate, mă refer la cele care au cele mai multe nominalizări, nu cred că are ceva în plus. Poate sunt eu fană altui gen de filme, dar chiar nu cred că ăsta e filmul anului.

Colin Firth, Helena Bonham Carter, Inception, 127 Hours, Natalie Portman, Black Swan, The King’s Speech….Orice premiu care va fi acordat pentru unul din filme sau actori, este o bucurie pentru mine. Două nume mari lipsesc: Christopher Nolan şi Leonardo DiCaprio. Ar trebui apreciaţi mult mai mult fiecare pentru talentul cu care ne oferă numai filme unul şi unul. Poate în anii care vin.

So, let the show begin.