2.2

Sursa poza:www.deviantart.comSă îţi proiectezi o imagine ideală asupra vieţii tale pare ceva normal, ba chiar constructiv pentru că te ajută să îţi găseşti visele şi drumul astfel încât să poţi obţine ceea ce îţi doreşti de la viaţă. Dar cu timpul înveţi că nu este aşa, că din acea imagine ideală rămân cioburi de iluzii şi mormane de deziluzii.

De mic, eşti invăţat să visezi, să îţi doreşti să fii cineva/ceva. Apoi, viaţa ta devine o cursă haotică şi obositoare în care alergi pe un singur drum, cel pe care tu l-ai ales crezând că la finalul lui vei deveni acel cineva/ceva. Însă de multe ori, cursa are multe hopuri, poate prea multe, cazi la pământ, oboseşti şi nu prea ai timp să vezi ce e în jurul tău, pentru că te temi că nu vei ajunge la final. Câţi dintre noi câştigă cursa cu propriul lor destin? Câţi dintre noi devin ceea ce vor să devină?

An de an, visezi să avansezi, să cunoşti mai mult, să câştigi mai bine, să ai o casă mai mare, o maşină mai performantă, cele mai noi gadgeturi, cele mai scumpe creaţii vestimentare etc. Alergăm într-una după recunoaştere, atât profesional, cât şi ca individ, ca persoană. Prin tot ceea ce facem vrem să obţinem o aprobare a propriilor noastre înalte aşteptări cu privire la noi înşine.

În timp, descoperim că multe lucruri pe care le credem despre noi, ne-au fost „implantate” în minte de către cei din jur, societate, comunitate etc. Înaintăm în viaţă cu false concepţii despre persoana noastră, ne minţim simţindu-ne confortabil cu un stil de viaţă mediocru, dar adaptat cerinţelor societăţii. Asta până când, intr-o zi, descoperi că tu nu mai aparţii acestui gen de oameni, tu nu mai aparţii acestei lumi, deşi trăieşti în ea. Simţi că dorinţele tale se îndepărtează cu mult de ceea ce credeai că vrei până în momentul actual. Ai un bagaj imens de amintiri al unei vieţi pe care ai trăit-o crezând că asta îţi doreşti, dar care nu era a ta, era a unei proiecţii. Era viaţa proiecţiei tale ideale. Nimeni nu este perfect şi atunci nici viaţa ta nu este perfectă. Şi a-ţi dori ceva perfect nu duce decât la deziluzii. Însă nici unul dintre noi nu se poate abţine de la a-şi imagine propria lui viaţă perfectă. Şi crezi că poţi să te joci de-a visatul, dar fără să îţi dai seama, gândul ăla s-a ascuns adânc în mintea ta, de unde se hrăneşte zi de zi, creşte pe zi ce trece şi tu nici nu ştii.

22 de ani este o vârstă frumoasă, eşti tânăr şi, teoretic, nimic nu este imposibil, nimic nu stă în calea fericirii… decât tu însuţi. Atât timp cât ştii cu adevărat cine eşti, ce îţi doreşti şi ce poţi obţine prin forţe proprii, nimic nu ar trebui să fie imposibil. Numai că, nu-i aşa, nimic nu e atât de simplu. A te cunoaşte pe tine însuţi nu ţine  de vârstă, ţine de experienţa de viaţă şi momente cheie în care a trebuit să refaci evaluarea propriei persoane astfel încât să poţi merge mai departe corectând greşelile. A fi fericit cu viaţa ta este o lecţie care lipseşte cu totul din lumea ta.

Vieţile oamenilor se schimbă considerabil de la generaţie la o alta. Dacă acum 22 de ani la această vârstă erai un om cu serviciu şi poate familie, acum, 22 de ani înseamnă posibilitatea de începe. De a începe să trăieşti, să devii cineva. Cât timp îţi ia asta, depinde de cum reuşeşti să te baţi cu destinul, ca la final să iasă aşa cum ti-ai dorit tu.

Cu cât mai adaugi un an, cu atât acel optimism infantil moare uşor, uşor. Devii mai realist, mai pragmatic şi mai puţin visător. Nu ştii, eşti tu sau proiecţia ta s-a adaptat mai repede în societate decât tine?

Un moment în viaţă contează. Când în fracţiunea de secundă în care genele tale s-au atins şi în loc să fii orbit de un întuneric, ti-au apărut imaginile vieţii tale. Nu le desluşeşti pe moment, dar de atunci încolo, inconştient, viaţa te va trage după ea către acele imagini. Când le vei găsi, vei ştii că acolo este locul tău.

Aştept acel zbucium, acel cutremur al genelor mele…Până atunci, merg tot înainte.

Anunțuri

Some dreams never die

Întotdeauna am visat să pictez şi să călătoresc. Prima parte este cam greu de realizat pentru că nu am fost înzestrată cu atâta talent, nici măcar să fac o formă pe hârtie nu pot :). Dar nu mă întristez prea tare, rămâne mai mult timp pentru al doilea vis, să călătoresc.

În cei 19 anişori de viaţă, nu am călătorit prea mult, din nefericire. Pot spune că am văzut Germania, Grecia destul de bine, şi o bucăţică mică dar semnificativă din Franţa, iar Austria, Bulgaria şi Ungaria pentru că erau în drum spre cele două mari destinaţii. Însă afost destul de palpitant şi fascinant. Iar Grecia a rămas pentru totdeauna în inima mea; în momentul în care ai marea şi muntele în acelaşi loc şi acelaşi timp, rămâi destul de uluit. Nu trece zi fără să nu mă imaginez pe o plajă din Grecia, savurând un cocktail dulce şi răcoros. Aş putea spune că este ţara sufletului meu. Dar sunt sigură că cu cât voi călători mai mult, cu atât îmi va fi mai greu să decid care este ţara sufletului meu.

Acum, când căldura se aşterne uşor în inima Bucureştiului, concentrarea asupra facultăţii şi a proiectelor care trebuie predate la timp, scade considerabil. Nu mai pot face altceva decât să visez…Ieri, am simţit cu adevărat că se apropie vara cu paşi grăbiţi. O plimbare în Herăstrău m-a scos din mult prelungita astenie de primăvară. E drept că, după un tur COMPLET al Herăstrăului, picioarele mele cedau uşor, iar gâtul meu cerea disperat lichide, iar poftele cereau vată de zahăr:). Le-am avut pe toate, am înlocuit lichidul cu o îngheţată delicioasă şi rece!! O zi frumoasă, cu o companie mai mult decât plăcută :), o zi care mi-a amintit de ce iubesc vara, de ce iubesc natura. Şi am descoperit că şi în Bucureşti poţi fugi chiar de Bucureşti, ascunzându-te într-un parc cu orele şi savurând o după-amiază liniştită.

Seara mă gândeam la următoarea ieşire de acest gen, numai că ar fi perfect dacă ar fi prin Egipt, Spania, Franţa sau Croaţia…Şi lista ar putea continua la infinit.

Cu pictatul e clar, nici o şansă:) aşa că nu îmi rămâne nimic de făcut decât să îmi aloc toată energia pentru călătorit…Cine îşi face bagajele alături de mine?:P