Unde se ascunde spiritul sărbătorilor?

Decembrie este una din lunile mele preferate. Îmi place acel sentiment pe care îl oferă această perioadă, acela  de apropiere. Poate sună clişeic, poate că mulţi dintre noi ne aliniem la un comportament impus de societate, dar parcă ţi se umple inima de bucurie să ştii că vei fi alături de cei dragi, că poţi face pe cineva fericit. Nu sunt o persoană religioasă, cred mai mult în oameni şi în puterea lor de a-şi clădi propriul destin. Dar Crăciunul pentru mine rămâne sărbătoarea cea mai frumoasă tocmai pentru că în această perioadă ne gândim mai mult la bine decât la rău.

Dar există şi multe alte lucruri care îmi displac. În primul rând, în decembrie şi în general în preajma tuturor sărbătorilor oamenii devin disperaţi. Încep să fie posedaţi de o anumite disperare grotească, ce îi face să uite exact de spiritul sărbătorilor spre care aleargă crezând că aşa sunt mai buni. Ca să fiu mai clară, sâmbătă şi duminică a trebuit neapărat să trec prin Carrefour. Uitasem complet că este Moş Nicolae. Ar fi trebuit să îmi dau seama din parcare, unde nu exista nici un loc liber. Am intrat, o aglomeraţie incredibilă, camere de filmat, doar nu era să rateze televiziunile o ditamai îmbulzeala în Carrefour. Am intrat, mi-am luat ce am avut nevoie şi am plecat. Nu am remarcat atât de mult cum se comportau indivizii la raft, pentru că venisem cu un scop precis.

Dar duminică m-am şocat puţin. Nu mă şoca cât de mult cumpărau şi ce cumpărau oamenii, ci cum cumpărau. Parcă erau speriaţi să nu cumva să îi ia altu’ cutia de sub nas(deşi rafturile erau full, măcar acum, la început de lună). Se îmbulzeau la raft, se înghesuiau, stăteau lipiţi de ele, să nu cumva să mai vadă şi altcineva ce e acolo. Se grăbeau cu cărucioare mari printre raioane, erau nervoşi că e strâmt spaţiul… Toată lumea cumpăra tot felul de aşa zise cadouri, dar nu se citea bucurie pe chipurile lor, ci mai degrabă o nervozitate dusă la extremă. Fiecare dintre cumpărător trebuia să fie el primul la raft, să pună el mână, de teamă să nu rămână fără… La case, acelaşi sentiment de nervoziate. Am impresia că până la sfârşitul lunii vom asista şi la bătăi în hypermarket-uri. Nu numai că este penibil, dar este o imagine grotească să vezi acei oameni nesătuli aruncându-se la rafturi.

Eu ştiu că a alege un cadou trebuie să fie un lucru plăcut, o faci cu drag pentru cineva drag. Iar cumpărăturile nu trebuie să devină un măcel. Dar aşa e la români, le ia Dumnezeu minţile când vine vorba de a face cumpărăturile pentru sărbători. Dragi români, unde vă e spiritul sărbătorilor? Că atunci când vă chinuiţi să cumpăraţi lucrurile materiale pe care voi le consideraţi sfinte pentru a crea atmosfera, uitaţi cel mai important lucru: că spiritul sărbătorilor este ceva intangibil, ce vine din interiorul fiecăruia, vine din suflet. Or dacă tu crezi că o ciocolată sau o halcă de carne trântită pe masă, alături de o urare între două râgâieli face totul, poţi să te duci frumos înapoi în peşteră şi să faci acolo sărbătorile.

Nu uitaţi, magia sărbătorilor vine tocmai din faptul că măcar atunci putem fi şi noi mai apropiaţi unii de ceilalţi, putem să ne mai deschidem minţile şi sufletele şi să fim alături de cei dragi. Restul nu face parte decât  dintr-un decor ce ne ajută să ne simţim mai bine. Nu confundaţi ambalajul cu conţinutul.

Vă urez un Moş Nicolae darnic, care să vă aducă mai multă lumină şi pace în suflete.

Despre oameni şi poveşti

Întotdeauna m-au fascinat oamenii şi poveştile lor. Mi-a trezit mereu interesul modul în care povesteau întâmplările care i-au marcat mai mult sau mai puţin, întâmplări amuzante sau triste. Mi se pare absolut minunat când doi oameni reuşesc să îşi poveastească unuia altuia unele dintre cele mai profunde poveşti, cum reuşesc să râdă cu lacrimi. Cred că atunci când împarţi râsul şi zâmbetele cu cineva, atunci s-a creat o legătură şi o conexiune între cei doi, şi nu ma refer la o relaţie de iubire femeie-bărbat.

Încerc să învăţ de la toţi oamenii din jurul meu câte ceva, de aceea am devenit şi mai selectivă cu oamenii pe care îi vreau în jurul meu. Nu caut să învăţ mereu ceva de la ei, ci să aibă ceva de oferit, şi în acelaşi timp să le pot oferi şi eu ceva. Să fim pe aceeaşi lungime de undă. Ne oglindim asemenea în cei din jurul nostru, iar ei ne văd perfect, aşa cum suntem şi cu bune şi cu rele, ne înţeleg defectele şi ne stimează pentru calităţile noastre. 

Fiecare dintre noi are desaga lui cu poveşti, experienţe şi întâmplări, din care încercăm să învăţăm câte ceva, dar în acelaşi timp, împărtăşim. Întotdeauana, oricât de egoişti am fi, vom împărtăşi cu ceilalţi, voluntar sau involuntar. Prin povestirile noastre, ne expunem într-o lumină captivantă celuilalt, uneori mascăm anumite lucuri neplăcute, alteori evidenţiem lucruri favorabile. Un om te cunoaşte atât cât îl laşi tu să te cunoască. Sunt complet de acord cu afirmaţia asta. Ar fi naiv să te minţi că într-adevăr cunoşti un om pe de-a-ntregul. Nici pe tine însuţi nu te cunoşti. Nu ai cum să te cunoşti complet, decât dacă ai fi încercat toate variantele şi ipostazele posibile în viaţă,ori aşa ceva este imposibil, pentru că drumul vieţii este pavat mereu cu decizii şi alternativă. Întotdeauna eşti nevoit să alegi, să renunţi la ceva pentru altceva.

Uneori, poate fi şi o strategie de PR, ceea ce doreşti să împărtăşeşti cu ceilalţi. Dar nu este indicat să minţi. Nu numai că minciuna are picioare scurte, dar viaţa are grija să demonstreze că nu eşti ceea ce vrei să pari. Dacă nu vrei să se ştie ceva despre tine, mai bine ţii pentru tine şi încerci să nu exagerezi. Sunt mulţi oameni care mint efectiv, pentru că le place să se laude, să acapareze atenţia vânzând iluzii. Ori e greşit. Tot timpul ne izbim de iluzii, măcar când vine vorba de tine, fii onest cu tine însuţi. 

Ceea ce povesteşti despre tine reprezintă o carte de vizită, îţi pui singur etichetă. De aceea, trebuie să ştii când şi mai ales cui să îi spui. Toţi suntem amatori de poveşti, dar puţini ştiu să le şi asculte sau să le înţeleagă. Mie una îmi plac oamenii interesanţi,care nu fac abuz de cuvinte pompoase pentru a-şi demonstra inteligenţa, dar care demonstrează prin cuvinte simple că au destule cunostinţe încât ar putea foarte uşor să discute numai în metafore şi cuvinte mari. Îmi plac oamenii care îşi trăiesc povestirile, care nu dau totul din prima. Uneori, am rămas surprinsă să aflu lucruri noi şi inedite despre persoane dragi şi apropiate,dar abia după ceva timp. Mi-au trezit interesul şi mai mult aceste persoane, m-au ţinut în priză.

Este foarte important să ai ce discuta cu oamenii din jurul tau. Prieteni, familie, iubit, colegi de job, de facultate, să simţi că te regăseşti printe oamenii cu care umbli. Să simţi că de la salutul ala somnoros, oricând poţi ajunge la discuţii ce se doresc a fi filosofice( vorba vine, acum nu vreau sa discut numai in silogisme şi alte nebunii, aviz amatorilor de retorică).  Sunt încântată să ştiu că mă întâlnesc cu oameni de la care sigur voi afla ceva nou, ceva ce mă va pune pe gânduri, ceva care mă va scoate din amorţeală.

Trăim într-o epocă în care ne lovim de informaţii la orice pas, orice secundă, oriunde, oricând. Ritmul este atât de alert, încât ai impresia că viaţa este mereu pe fugă şi în întârziere. Între toate astea, fă-ţi timp să îi asculţi şi pe oamenii din jurul tău şi poveştile lor, este incredibil ce poţi afla câteodată. Deschide-ţi urechile şi inima pentru a primi poveştile lor la tine în căminul sufletului. Ştii că ai nevoie, dar fii pregătit să oferi şi tu înapoi.

Simţim nevoi de poveşti, mereu tragem cu urechea la câte o poveste, ne dorim să ne folosim imaginaţia, să mai scăpăm din ritmul sinucigaş al vieţii. Învaţă să îţi spui poveştile şi învaţă să le asculţi pe ale altora. În spatele cuvintelor şi a povestirilor, stau trăiri şi sentimente inexplicabile, dar care îşi caută întotdeauana ascultătorul. De ce să nu fii tu acela?