Pentru prietenii pierduţi

Tocmai am citit un articol foarte frumos scris de Dragoş Bucurenci în Elle, despre prieteni şi cum se risipesc în timp, prieteniile. Câţi dintre noi nu ne-am găsit într-un moment în care ne-am dat seama că oamenii cu care am împărţit atâtea momente şi clipe frumoase, oamenii pe care îi vedeam pentru foarte mult timp în viaţa noastra, au devenit absenţi? Au devenit doar oameni despre care ştim foarte multe, pe care îi cunoaştem foarte bine, dar care au încetat a mai fi prieteni. Şi nu neapărat dintr-o rea intenţie, ci pur şi simplu pentru că fiecare dintre noi se schimbă, iar cei din jur nu sunt întotdeauna receptivi.

Sunt oameni pe care oricât ai vrea, nu îi poţi uita, au însemnat prea mult pentru tine la un moment dat ca să îi ştergi din sufletul tău. Dar zidul dintre voi nu se mai poate sparge, la un moment dat aţi pornit pe drumuri diferite fără să vă daţi seama. Prietenia nu se măsoară în câte întâlniri ai pe sătpămâna cu respectiva persoană, nu este o condică pe care o semnezi. Prietenia este o relaţie dintre doi oameni. Şi e fragilă, ca orice relaţie. Lucrurile în comun îi apropie pe oameni, dar cum se întâmplă ca cei mai buni prieteni să ajungă nişte străini? Poate că la fel ca într-o relaţie, trebuie să ai mereu ochii deschişi la nevoile celuilalt.

Poate că cele mai dureroase rupturi dintre prieteni sunt acelea în care totul se petrece tăcut, în care se văd din ce în ce mai rar, îşi împărtăşesc tot mai puţine întâmplări şi încep să nu mai fie entuziasmaţi de ideea unei întâlniri. Când nu mai ai nimic să reproşezi, când nu mai ai nimic de zis, pare că tot ce ai trăit a fost o simţire de moment, o toană. Prietenii se schimbă odată cu evoluţia ta, iar unii se pierd, alţii apar noi în peisaj. Nu e nimeni vinovat, există prieteni pentru fiecare perioadă a vieţii tale, există momente când numai acei oameni te vor înţelege cel mai bine şi numaoi alături de ei te vei simţi bine.

Astăzi, cu toate noile medii de comunicare, este aproape imposibil să rupi comunicarea cu cineva. Chiar dacă o faci din umbră, să vezi măcar că omul acela este bine şi sănătos, relaţia, cel puţin în sufletul tău, rămâne. Da, nu este acea flacără aprinsă de bucurie, este un foc stins, plin de jăratec, dar oricând poate fi aprins.

Nu uităm prietenii, doar ne ascundem. La un moment dat fugim pentru că nu mai este nimic de împărţit şi nu este nimeni vinovat. Dar ai răni dacă ai spune „prietene, mulţumesc pentru amintirile frumoase şi timpul petrecut alături de tine, dar cred că nu mai e nimic aici, pentru noi.” Aşa că începi să te distanţezi, să fugi şi în final, te ascunzi. Prieteniile mor, dacă nu sunt hrănite, iar atunci tu îţi vei îndrepta capul către un nou drum, pe care speri să găseşti alţi oameni dornici să împartă singurătatea cu tine…