Pentru prietenii pierduţi

Tocmai am citit un articol foarte frumos scris de Dragoş Bucurenci în Elle, despre prieteni şi cum se risipesc în timp, prieteniile. Câţi dintre noi nu ne-am găsit într-un moment în care ne-am dat seama că oamenii cu care am împărţit atâtea momente şi clipe frumoase, oamenii pe care îi vedeam pentru foarte mult timp în viaţa noastra, au devenit absenţi? Au devenit doar oameni despre care ştim foarte multe, pe care îi cunoaştem foarte bine, dar care au încetat a mai fi prieteni. Şi nu neapărat dintr-o rea intenţie, ci pur şi simplu pentru că fiecare dintre noi se schimbă, iar cei din jur nu sunt întotdeauna receptivi.

Sunt oameni pe care oricât ai vrea, nu îi poţi uita, au însemnat prea mult pentru tine la un moment dat ca să îi ştergi din sufletul tău. Dar zidul dintre voi nu se mai poate sparge, la un moment dat aţi pornit pe drumuri diferite fără să vă daţi seama. Prietenia nu se măsoară în câte întâlniri ai pe sătpămâna cu respectiva persoană, nu este o condică pe care o semnezi. Prietenia este o relaţie dintre doi oameni. Şi e fragilă, ca orice relaţie. Lucrurile în comun îi apropie pe oameni, dar cum se întâmplă ca cei mai buni prieteni să ajungă nişte străini? Poate că la fel ca într-o relaţie, trebuie să ai mereu ochii deschişi la nevoile celuilalt.

Poate că cele mai dureroase rupturi dintre prieteni sunt acelea în care totul se petrece tăcut, în care se văd din ce în ce mai rar, îşi împărtăşesc tot mai puţine întâmplări şi încep să nu mai fie entuziasmaţi de ideea unei întâlniri. Când nu mai ai nimic să reproşezi, când nu mai ai nimic de zis, pare că tot ce ai trăit a fost o simţire de moment, o toană. Prietenii se schimbă odată cu evoluţia ta, iar unii se pierd, alţii apar noi în peisaj. Nu e nimeni vinovat, există prieteni pentru fiecare perioadă a vieţii tale, există momente când numai acei oameni te vor înţelege cel mai bine şi numaoi alături de ei te vei simţi bine.

Astăzi, cu toate noile medii de comunicare, este aproape imposibil să rupi comunicarea cu cineva. Chiar dacă o faci din umbră, să vezi măcar că omul acela este bine şi sănătos, relaţia, cel puţin în sufletul tău, rămâne. Da, nu este acea flacără aprinsă de bucurie, este un foc stins, plin de jăratec, dar oricând poate fi aprins.

Nu uităm prietenii, doar ne ascundem. La un moment dat fugim pentru că nu mai este nimic de împărţit şi nu este nimeni vinovat. Dar ai răni dacă ai spune „prietene, mulţumesc pentru amintirile frumoase şi timpul petrecut alături de tine, dar cred că nu mai e nimic aici, pentru noi.” Aşa că începi să te distanţezi, să fugi şi în final, te ascunzi. Prieteniile mor, dacă nu sunt hrănite, iar atunci tu îţi vei îndrepta capul către un nou drum, pe care speri să găseşti alţi oameni dornici să împartă singurătatea cu tine…

Anunțuri

Lecţia 1: Viaţa,simplă, cum e ea.

Uneori, viaţa îţi lasă senzaţia că ea nu reprezintă nimic mai mult decât un lanţ de evenimente neplăcute, cu ceva urme de bucurie. Tu încerci să găseşti acolo „luminiţa de la capătul tunelului” dar viaţa zice „Ia stai tu aşa, unde crezi că te duci, ce luminiţă?”. Iar când e să se aleagă praful, se alege de tot praful.

Oamenilor le este greu să recunoască că au probleme, de obicei, ne este ruşine să recunoaştem că n-avem bani, că n-avem slujbă sau mai ştiu eu ce alte probleme. Le ascundem până în momentul în care îţi dai seama că oricum ceilalţi s-au prins de mult timp, numai că nu ţi-au zis. Apoi vine partea a doua, în care recunoşti că ai probleme, dar ţi-a fost greu să o spui. Ei te vor înţelege, că doar sunt familie, prieteni, iubit, iubită, colegi etc. Dar tu te înţelegi? Eşti capabil să recunoşti că ai o problemă fără să îţi fie ruşine? Ne ascundem de multe ori în spatele unor motive puerile şi aberante, zicându-ne că dacă îi minţim pe noi înşine, îi minţim la fel de bine şi pe ceilalţi. Dar aşa nu se rezolvă nimic.

Dificil este când ştii că ai probleme pe toate planurile, nu ai perspectivă sau soluţii, şi eşti conştient de faptul că nu este doar o situaţie temporară, ci că aşa va fi pe un termen nedefinit. Poate fi scurt sau poate dura la infinit. Această nesiguranţă te roade interior atât de tare, încât nici să arunci un „Bună” în sictir nu mai ai forţă. Ce este mai grav, că atunci când apare problema banilor, toate celelate se adună împreună cu asta, astfel încât simţi că viaţa e de căcat, nimic nu merge bine şi că tu n-ai noroc deloc.

Ok, banii sunt importanţi, te ajută în multe privinţe, dar uneori îţi iau ochii şi nu mai vezi nimic din CE AI în viaţă, ci vezi doar tot ce ai putea avea, dacă ai avea bani. Ne este atât de greu să iubim ce avem, să ne bucurăm de oamenii din jur, mereu ne îndreptăm privirea spre partea financiară. De multe ori suntem nevoiţi, că deh, ăsta e preţul pe care îl plătim în societatea asta de 2 lei a consumerismului pe bandă rulantă. Zici că ne-a luat D’zeu minţile.

Oamenii sunt trişti. Şi eu sunt tristă, totul în jurul nostru e trist. Am zile când plâng în fiecare zi, dar încerc ca măcar să şi râd pe cât de mult plâng. Simt că aşa sunt mai câştigată. Probabil că încerc să mă auto-încurajez să nu mai las problemele să mă afecteze atât de tare. Priorităţile trebuie să fie cele de care ne ocupăm în primul rând, problema e care ne sunt priorităţile?

Azi am primit o lecţie importantă de la o persoană foarte dragă, şi prin discuţia cu persoana, mi-am dat seama cât de mult m-am schimbat în ceva ce nu îmi doream niciodată să ajung. Am simţit cum optimismul meu veşnic a ajuns la ultima suflare, m-am văzut atât de fragilă şi de neajutorată. Am încercât să mă uit în oglindă şi am comparat ceea ce sunt cu ceea ce am spus mereu că voi fi. Foarte puţine din ce am visat au rămas.Şi nici măcar nu ştiu când am pierdut multe părţi din mine, şi nici nu ştiu dacă le voi mai recupera vreodată. Nu spun că am ajuns un om de care să nu fiu mândră, dar în acelaşi timp, am pierdut părţi valoroase din mine, am încetat să fiu tot ceea ce mă definea.

Şi astfel, am devenit un hibrid între ceva ce vreau să fiu şi între ceva ce nu îmi doresc să mai fiu, dar de care îmi este foarte greu să scap. Frânturile de amintiri despre cum credeam eu că sunt au murit acolo, în drum spre pierderea esenţei. Şi am ajuns un omuleţ mic şi morocănos, care este nemulţumit şi crizat, uitând de ce făceam oamenii să mă placă printr-o privire, un gest, cuvânt, un zâmbet…

Poate că nu mi-am pierdut „acel ceva” ci doar l-am îngropat atât de bine, că nici eu mai ştiu unde e. Şi sunt tristă,căci mi-e dor de mine. Întâmplările recente din viaţa mea mi-au lăsat un gust amar, pe care nu mai ştiu cum să îl îndulcesc. Tot încercând să nu mă ales afectată, am eşuat şi m-am şi pierdut pe mine. Nu m-am ales cu nimic, nu mai am energia aia debordantă, zâmbetul permanent, pofta de viaţă. Nici să vorbes, uneori, nu-mi mai vine. Şi eram o persoană foarte vorbăreaţă. Totuşi, mi-au rămas pistruii:) Şi puţin umor, acolo, de sămânţă.

Ah, cu un oftat de dor şi o privire întristată îmi închid rănile şi supărările. Mi-am propus să ies din această letargie îmbinată cu isterie şi depresie, să mă apuc să fac ordine în viaţa mea. Nimeni în afară de mine nu poate să facă asta.

În viaţă, când eşti la pământ, nu te aştepta să te ridice cineva, poate o va face, dar e posibil să fie  cam târziu. Singurul care te poate ridica eşti tu. E mai greu şi dureros, dar atunci eşti cu adevărat puternic. Iar viaţa este o lecţie continuă pe care o învăţăm până murim.

Meniul vieţii

Tânjim atât de mult după cuvinte, ne clădim un întreg univers alcătuit din cuvinte, vorbe, dar până la urmă cu ce ne alegem? Cu iluzia că pot înlocui orice altceva cuvintele. Simţim nevoia să vorbim în neştire, oriunde, oricând, cu oricine, pâna la epuizare ultimului neuron plictisit.

Acum, nu vreau decât tăcere.Să tac, să stau pe marginea lumii şi să privesc un copac. Fără zgomot, fără vorbe aruncate în sictir, fără feţe obosite, zdruncinate de „cotidian”. Vreau acea sălbăticie primordială, de care nu mai avem parte. Vreau să stau întinsă pe iarbă, să deschid ochii şi inima mea să fugă pe cer, printre milioanele de stele ce ard cupola nestematelor cereşti.

Victimă sigură a comunicării, încerc să îmi ascult instinctele şi să o iau la goană, pe unde apuc şi eu, prin natură şi tăcere. Nu aş vrea să aud decât sunetul cascadei şi al inocenţei..De multe ori, mi-am imaginat viaţa un meniu. Ca atunci când intri într-un restaurant şi deschizi meniul şi ai, fie surprize plăcute, fie surprize neplăcute. Şi, în acelaşi timp, ce poate fi mai diversificat decât un meniu?

Nu vreau să aud nici „ce mai faci? cum o mai duci?” nimic. Am obosit şi am căpătat o aromă amăruie de care nu mai scap. Mi-e dor de cireşele şi frişca vieţii, toate la pachet, cu sucul de portocale al destinului. Ăsta e meniul vieţii, dar din păcate, se transformă tot mai mult în meniu de fast-food.

Azi,în meniul vieţii avem oboseală, frig, zgomot şi sictir(porţie dublă). Tu ce ai în meniu?